Povestea cu ce poate inventa un functionar ca sa se ascunda de lege, continua aici, pe site-ul

Vrei sa ajuti proiectul nostru? Noi lucram voluntar, banii merg in consultanta legala, social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la , de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata.

Subscribe now

Eu n-am făcut niciodată parte din ăia, că m-am plimbat destul pe afară și am lucrat destul cu vestul. Dar, na, când am venit aici, în Olanda, am zis să fiu și eu mai politicos și mai amabil. Și am fost. Și nu mi-a folosit la nimic, pentru că, desigur, „vrem o țară ca afară” e o glumă mizerabilă. Toată lumea e la fel.

Dar să luăm cu începutul.

Din câte v-am povestit, ne-am mutat într-un apartament în centrul Hagăi, cu 2150 de euro chirie, 2150 de euro depozit la proprietar și 2150 de euro comision la agenția care ne-a găsit apartamentul. Pentru că aici așa se face: te duci și îți iei o agenție, că dacă aplici tu pe site-uri la case, poți să fii și Bill Gates, nu te bagă nimeni în seamă. Atâta bătaie e pe ele. Așa că a trebuit să îngrop 2000 de euro și în chestia asta.

Bun. Și, după cum v-am spus, am văzut apartamentul. Ni s-a părut cam jegos pe ici, pe colo, dar PR Housing, agentia proprietarei, au spus: stați liniștiți, că se va face curat. Nici nu plecaseră atunci când am văzut apartamentul foștii locuitori, care au fost doi francezi, așa, ca dovadă ce-i pe aici, și, na, am zis că e ok.

Apoi, vinerea, acum două săptămâni, când am luat apartamentul în primire, la fel ne-am zis: bă, dar stai că uite, asta nu prea e curată, stai că nu știu ce… „Da, da, da, rezolvăm. Aveți două săptămâni să spuneți care sunt problemele, conform legii olandeze, și noi trebuie să le rezolvăm”, a spus tipa de la agenție. Care a fost atât de bine pregătită cu apartamentul, încât dacă nu era agentul meu să coborâm la subsol, eu nu știam că blocul ăsta dă direct în parcarea subterană municipală unde mi-am pus mașina. Atât de bine informată era tipa. Ba chiar mă pregăteam să vin cu mașina pe sus, ca să-mi aduc hainele și restul de la Airbnb-ul unde stăteam. Dar, na, am zis că se mai întâmplă și să fim politicoși.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic in Romania. Plangerile penale da! Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

Așa că, a doua zi, sâmbătă, ne-am cărat toate lucrurile aici, două ture cu mașina de unde stăteam înainte, și am început să descoperim că, fiind umezeală foarte mare în clădire și în oraș și în zonă și peste tot, că Olanda, aici când nu plouă, urmează să plouă, avem niște mișunători. Bine, ăștia sunt inofensivi, dar tot arată ca niște viermuși mici cu piciorușe și nu sunt amuzanți deloc. Ei fug de noi ca de dracu, stau numai prin colțuri, nu-s gândaci de bucătărie sau ceva. Nu colcaie, vezi unu la cateva zile, dar tot nu e ok.

Și i-am spus doamnei Astrid, proprietara, landlady cum se spune aici, iar doamna Astrid a spus: nu e nicio problemă, vă trimit eu un spray, rezolvăm. Am zis ok, hai, treacă de la mine.

Subscribe now

Pe urmă, n-am apucat bine și când am desfăcut hota de deasupra aragazului, am văzut că fusese prima dată spălată când Olanda și-a declarat independența față de Spania, acum vreo 300 de ani. Și am sunat-o și ea a spus: da, da, da, dar uite că se poate, se curăță, vedem cum rezolvăm. Și i-am zis ok, să fiu civilizat.

Apoi am constatat cât calcar era în sertarul de la mașina de spălat, care e o mașină bună, e un Miele de altfel. Și, de asemenea, dacă te uiți pe jos prin mașina de spălat vase, câtă grăsime lipită era și pe acolo. Și, din nou, doamna a spus: nu e nicio problemă, vă trimit niște pastile și pentru mașina de spălat, nu mai știu ce a zis că ne trimite, și ne-a trimis, habar n-am ce, nevastă-mea s-a uitat.

Și apoi i-am zis: băi, femeie, dar nu merge cu încălzirea, pentru că termostatul din perete trebuie să-i dai o palmă și pe urmă să-l rotești și pe urmă, o dată la un sfert de oră, să repeți operațiunea, ca să mențină caloriferele calde, nu se știe la ce temperatură, că n-are această opțiune, indiferent ce scrie pe el, tot aiurea merge.

Și ea a spus: nu-i nicio problemă, vorbim cu agenția, vine un inginer, rezolvă tot.

Eu eram la serviciu. A venit și inginerul. Era un indian care nu vorbea engleză. S-a înțeles cu nevastă-mea prin semne, i-a mai tradus cu GPT-ul, a luat termostatul, l-a schimbat cu altul.

E super acum, doar că termostatul ăla arată tot timpul cu două grade în plus, la fel nu merg caloriferele cum trebuie și ni l-au mai trimis încă o dată pe eminentul indian după ce am reclamat din nou problema. I s-a explicat că gaura de vizitare la instalația de încălzire se află în spatele mașinii de spălat care are pus pe ea uscătorul. Indianul tot a venit, s-a uitat la ea și a zis „ah, nu pot să mut asta” și a plecat. Și plecat a rămas. Deci foarte, foarte util până aici, din câte vedeți.

Și apoi, in altă zi, i-am zis iar proprietarei că trebuie să rezolvăm și că agenția nu și-a făcut treaba și nu i-a spus de probleme. „Vai, nu mi s-a mai întâmplat, că n-am mai văzut, că nu s-a mai pomenit…” până a început să dea că „stați că să vedeți că, de fapt, agenția nu mi-a plătit încă banii pe care voi i-ați dat”, pentru că noi prima rată și depozitul le-am plătit la agenție, care, na, își oprește și acolo un comision și dă restul proprietarei.

Ei, agenția n-a dat nimic proprietarei până acum.

Așa că i-am dat frumos extrasul din contul bancar proprietarei și screenshot din aplicația de Revolut cu plățile pe care le-am făcut, să vadă că le-am făcut. N-a comentat nici că, nici că, dar apoi a zis că o să se ducă să obțină marți, adică astăzi, un sfat legal de la cineva, să vadă cum procedează.

Din păcate, eu m-am cam plictisit de răbdare și de purtat frumos și drăguț și amabil cu ei, așa că în weekendul ăsta i-am reclamat la efectiv tot ce se putea reclama aici. I-am reclamat la poliție pentru fraudă financiară, i-am reclamat la fiscul lor tot pentru chestia asta și că poate să fie o țeapă, i-am reclamat la două comisii de la primăria din Haga, una pentru proprietari abuzivi și una pentru tot ce ține de inchirieri.

Am reclamat agenția imobiliară la autoritatea de imobiliare al lor și, bineînțeles, i-am trimis o sesizare — pentru că aia nu dau amendă, nu sunt ca Direcția de Sănătate Publică din România, dar poate să-ți dea niște răspunsuri care să fie luate în considerare de alte instituții — la direcția lor de sănătate publică și le-am explicat condițiile, pentru că, pe lângă umezeală, e ceva mucegai prin spatele șifonierului din dormitor.
Si i-am dat si Doamnei Astrid, proprietara, un mail in care ii explicam sa puna mana sa aduca oameni, sa faca curat, sa deratizeze, sa schimbe canapeaua cu misunatori ca imi bag picioarele in casa ei.

Si desigur, am trimis si la PR Housing, agentia de inutili o felicitare de Paste, arata asa:

Așa că de azi o să fiu foarte curios cum funcționează instituțiile astea dintr-o țară ca afară, pe care le-am sesizat, și ce o să facă mai exact. Poliția a încercat deja prima dată să mă trimită la plimbare, dar si-au revenit cand le-am explicat că mie mi se pare că e fraudă financiară și au zis că trimit mai departe sesizarea. Să vedem dacă fac și restul la fel.

Până aici, prima tendință văd că a fost exact, dar exact ca la orice instituție bugetară română, când primul lucru pe care ți-l zic e că nu e treaba lor. Macar au zis in 2 ore nu 3 saptamani-2 ani ca la noi.

Plus că a fost foarte amuzantă reclamația la poliție, pentru că eu am zis să mă duc până la circă și să vorbesc cu oamenii ăia, să văd ce părere au.

Deschid Google Maps, mă duc la prima circă de poliție, mă învârt prin jurul ei, am văzut un buton cu sonerie, era vreo opt seara, e drept, și am apăsat pe ăla. Și a ieșit un ofițer, din ăsta îmbrăcat în uniforma lor de poliție, cu armă pe el, tot.

Și eram eu și cu un negru in strada, uitandu-ne la el. Negru, săracul, îi furaseră ăștia bicicleta, era supărat fleașcă, tot, că muncea cu ea și costa și ceva bani, si aici se fură bicicletele în draci. I-am zis și eu problema mea politistului și a zis: „fraților, degeaba ați venit, că n-am personal acum, că-i târziu și că-i Vinerea Mare și veniți și voi, faceți o programare sau scrieti online”

Dar, serios, fața lui în momentul în care l-am întrebat dacă el nu știe să scrie ca să ne ia o declarație a fost absolut priceless și a meritat acel moment.

O să vă țin la curent cu situația din foarte civilizata Haga, din Olanda, mândria vestului european, din, vezi Doamne, o țară ca afară, visul umed al useristilor.

Îmi cer scuze tuturor cititorilor, dar asta este prima oară în trei ani când mi se întâmplă.

Este foarte mult de povestit, așa că o să împart povestea mutării noastre în mai multe episoade. Deocamdată o să tratez cum ne-am pus internetul și curentul electric aici. Pentru că aici, când pleacă cineva dintr-un apartament, își ia abonamentele cu el: la internet, la curent electric, la încălzire dacă se poate, emigrează totul cu el. În fine, puteau să nu ia și mufele de la cabluri, dar ajungem și acolo.

Ne-am mutat într-un apartament în centrul Hagăi. Chiria este 2150 de euro, a fost și comisionul 2150 de euro la agentul imobiliar care ne-a găsit locul. Că aici nu te duci ca săracul să cauți singur, că stai o sută de ani până găsești ceva, pentru că e bătaie mare pe chirii. Și bineînțeles, un depozit de 2150 de euro, în caz că ne apucăm să luăm casa la drujbă sau ceva.

Primele două priorități au fost foarte rapide: să facem abonamentele și să rezolvăm cu căldura. Cu căldura vă povestesc într-un episod viitor cum am făcut tot ce se poate ca să nu fim pinguini. Acum cu internetul.

Avantajul fiind că suntem în centru, toți providerii de internet aveau magazinele cam pe aceeași străduță. Așa că ne-am dus frumos la fiecare, i-am întrebat ce și cum. Destul de nasol, dar cel mai bun a ieșit Ziggo, de la Vodafone, care am înțeles că a fost cam pe nasoale în ultima vreme, că au avut ceva probleme, am mai auzit pe la muncă. Și acum au prețuri mai mici ca sa nu fuga lumea, dar in zona aveau cea mai buna retea.

Și am luat cu 35 de euro ceea ce în România m-ar fi costat 5 euro, dar asta e altă discuție. Bine, pe primele șase luni, după care devine vreo 45 sau ceva pe acolo.Și băieții au zis: bă, îți trimitem routerul cu două extendere, default, fără niciun leu în plus. Asta mi-a plăcut„Vine cineva să ți-l instaleze?”
„Nu, frate”, spune Sebastian, bazat și cu experiență în domeniu. „Lasă că îl instalez eu. Ce poate să meargă greșit?”

M-am împrietenit și cu turcul care mi-a dat internetul. Mi-a dat și internet nelimitat pe o cartelă Vodafone până să instalăm ceva de la un furnizor, ca să poată lucra soția de acasă, că eu am rămas la firma săptămâna asta.

Și apoi, auzind de electricitate, ca i-am cerut parerea, turcul mi-a zis și să mergem la MediaMarkt, care e un fel de Altex de-al lor, să facem abonamentul la curent electric. Nu că n-am fi avut curent până atunci, dar trebuia făcut un contract nou. La MediaMarkt îți dau și voucher de 150 de euro să îți cumperi ce vrei din magazin, daca faci contract.

Asa ca ne ducem la MediaMarkt, ne așezăm la o masă. Vine un tip din Suriname, foarte amabil. Când aude că suntem din România, zice: „A, stai că eu am fost prin Târgoviște.” Nu l-am întrebat cum dracu a ajuns fix în Târgoviște, că uneori e mai bine să nu pui întrebări, dar am zis: bă, na, se mai întâmplă. Dăm să facem contul și nu merge. Nu mergea contul și cei de la suport nu mai erau la muncă după șase, așa că a zis sa vin a doua zi.

Magazinul e la vreo jumătate de kilometru de noi, deci nu era mare tragedie. A doua zi, după muncă, m-am dus din nou. Era altul. Un tip din Maroc. Și ăsta, când a auzit că sunt din România, zice că a fost la o nuntă în Titan, în București. Vă jur că așa a zis.Am rămas blocat.

„Man, în Titan?”
„Da, în Titan in Bucharest.”

Pronunța mai ciudat, dar a scos telefonul și mi-a arătat Titanul pe hartă. Și știa și să înjure românește. Deci am fost total fascinat. Tipul fiind marocan, repet din Maroc, venit aici.

Apoi am revenit la business si mi-a zis: „Nu putem să îți facem cont, pentru că IBAN-ul tău nu e de Olanda.” Asta era misterul. Aici au o chestie: îți iau banii direct din IBAN. Nu plătești tu factura. O plătesc ei cu japca.

Ajung acasă, găsesc un fel de Revolut olandez, îmi fac cont acolo, cu IBAN de Olanda. A doua zi mă duc frumos din nou la MediaMarkt. A treia oară. Acelasi marocan.

Când vede IBAN-ul in aplicatie, tipul începe să râdă și zice: „Frate, ai găsit singura bancă din Olanda care nu merge cu noi.” În momentul ăla mi-am băgat picioarele și i-am zis: fă-mi abonamentul online fără voucher, fără nimic, doar să am dracu internet și curent, că m-am plimbat de trei ori și m-am săturat

Acum revenim la internet. În două zile mi-a venit frumos routerul cu extenderele. Foarte mișto. Vine Sebastian de la muncă seara: gata, hai să punem routerul. Până atunci stăteam pe cartela aia Vodafone pe care pusese turcul internet nelimitat.

La bloc, toate contoarele și routerele sunt într-un dulap pe hol, lângă apartament. Merg eu la dulap cu routerul în mână… și rămâne cu routerul în mână. Pentru că nu exista nicio priză. Sună proprietara sa dezlegi misterul. „A, stai că undeva jos sunt niște găuri în perete care dau în spatele șifonierului din dormitor și bagi firul pe acolo.” spuse ea suav.

Mută șifonierul din trei corpuri, găsește gaura, încearcă să o lărgesti cu o sârmă și cu niște frigărui metalice găsite prin casă. Pauză. Sună proprietara iar, explica.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic in Romania. Plangerile penale da! Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

A venit azi un băiat și a dat o gaură zdravănă prin perete cu burghiul. Cică nu sunt pereți de rezistență, deci nu se prăbușește blocul. Bun. În sfârșit.

Sebastian vine de la muncă, ia routerul, se duce pe hol, vede priza, bagă routerul, se aprinde… și rămâne din nou ca prostul. Pentru că băieții care au stat înainte au tăiat mufele. Și de la coaxial și de la celălalt cablu, ca sa fie siguri, si abia acum cand le-am tras din coltul unde se ascunsesera am vazut.

Așa că dă-i și sună la Vodafone. Mult Succes! Pentru că la numărul lor gratuit de tip 0900 nu poți suna de pe cartelă, trebuie abonament. Iar robotul, in olandeza voia să îi spui codul poștal, care aici e format din patru cifre și două litere. Și trebuie spus gen „2122 Albert Einstein”. Cu initiale corespunzatoare unor nume. Te doare capul.

Am stat jumătate de oră cu GPT-ul să mă ajute să pronunț corect, până m-am enervat și am început să mormai ceva la nimereală si am trecut de robot. Din inca 2 incercari de apasat pe taste am dat peste o tipa. In Romania nu ar fi iesit niciodata, apesi de 20 de ori sa dai de un om la Vodafone si cand intelegi ce spune robotul.

Ca sa ma iertati de intarziere, ofer din nou invitatii la BestSecret si raman la parerea ca e cel mai misto magazin online de haine si incaltaminte de branduri serioase, am cumparat o groaza de un an jumate!

I-am explicat cum am ajuns acolo. A murit de râs. După care mă întreabă de unde sunt, că vazuse numărul de telefon cu +40. Și îmi zice că a stat șase luni în Craiova.Pe un proiect Erasmus. În momentul ăla deja nu mai știam dacă să râd sau să mă închin, e deja prea de tot!!! Ma las de ateism cu astia!

Până la urmă mi-a programat un tehnician care vine mâine dimineață la 8:30 să refacă mufele și să îmi pună internetul. Si bonus, tot atunci, trimite si gazda unul pentru restul problemelor. Daca dispar iar, stiti de ce!

Data viitoare vă povestesc cum am găsit apartamentul și cum, din fericire, olandezii au niște legi foarte mișto pentru chiriași. Si de ce aia cu “vreau o tara ca afara” ramane cum am stabilit: un banc prost.

Late edit: a venit tipul de la internet azi, mi-a aratat un cablu pe care nu scria nimic, era coaxial, ducea in casa, la orice priza de coaxial, sunt vreo 3. Mi-a bagat ruterul in ala, am scos allimentarea de prin perete, l-a legat la curent si acum am ruter in sufragerie. Am dat gaura degeaba!!! Mi-e rau!

Sună bine. Modern. European. Digital. Exact cum trebuie sa zica lumea “mama, mi-a pus Dumnezeu mana in cap ca-s european!: Acum haideți să vorbim despre ce nu v-au spus. Si nu uitati cum e Uniunea Europeana in realitate.

Subscribe now

Ce este, de fapt, portofelul digital

EUDI Wallet nu este un simplu loc unde vă țineți buletinul pe telefon. Este un sistem centralizat de identitate digitală, obligatoriu la nivel UE, care va lega într-un singur punct tot ceea ce sunteți voi ca cetățean: identitatea, adresa, permisul, cazierul, diplomele, actele medicale, semnătura electronică, și — pe viitor — orice alt document pe care statul decide că trebuie „digitalizat.”

Domnul Giulescu a spus la evenimentul „Identitate: de la cartea electronică la portofelul european” ceva care merită citit de două ori: veți avea posibilitatea să stabiliți ce categorie de date distribuiți. Dar — atenție — „unele sunt deja stabilite de lege.” Adică statul decide ce date TREBUIE să partajați. Voi decideți doar ce date în plus sunteți dispuși să dați.

Diferența e fundamentală. Nu e vorba de control al cetățeanului asupra datelor. E vorba de un instrument prin care statul își centralizează accesul la datele cetățeanului.

Problema nu e tehnologia. Problema e cine o folosește si ce face cu ea

Același stat care azi:

— Nu poate răspunde la o petiție în 45 de zile (avem zeci de cazuri doar noi, la Patria Prima)

— Inventează categorii juridice inexistente ca să nu vă dea un document public (in dosarul Patria Prima cu Ministerul Energiei, care a inventat „documente interne de lucru” ca excepție de la Legea 544, vom publica povestea in curand)

— Invocă legi abrogate de 8 ani în răspunsuri oficiale - Cancelaria Prim-Ministrului ne-a citat zilele astea Legea 677/2001, abrogată din 2018, ca să nu ne dea numele funcționarilor care au semnat un parteneriat cu un ONG

— Trimite răspunsuri la cereri pe care nu le-ați trimis, apoi se scuză și retrimite altceva

— Refuză să transmită plângeri către platformele digitale conform DSA, deși Irlanda a confirmat că România e competentă (dosarul nostru cu ANCOM)

...Acest stat vrea acum acces instant, de pe un singur dispozitiv, la tot ce sunteți voi.

„Funcționarul este blazat” — citat oficial

Cel mai grăitor fragment din declarațiile domnului Giulescu este cel pe care nimeni nu l-a preluat: „Experiența mea de vreo 28 de ani în administrația publică îmi arată că există foarte multe situații în care funcționarul este blazat. Știe că nu se poate întâmpla nimic, nu are nici măcar o urmă de empatie. Și el știe că la ora 16 se va termina oricum programul și, cu siguranță, locul lui de muncă este oarecum stabil.”

Acesta este omul care va avea acces la portofelul vostru digital. Nu un algoritm neutru. Nu o inteligență artificială imparțială. Funcționarul blazat, fără empatie, care știe că nu i se poate întâmpla nimic. Doar că acum, în loc de un dosar fizic pe care îl poate pierde pe birou, va avea un buton.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic. Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii vostri se duc direct in contul ONG-ului! Multumim!🤗

Subscribe now

Scenariile pe care nimeni nu le discută

Nimeni din spațiul public românesc nu pune întrebările evidente:

Ce se întâmplă când un funcționar vă blochează portofelul digital „din eroare”? Azi, dacă vă pierde dosarul, faceți altul. Dacă vă blochează identitatea digitală, nu mai existați. Nu mai puteți dovedi cine sunteți, unde locuiți, ce permis aveți, ce diplomă aveți. Și trebuie să așteptați să rezolve cineva — cel care „la ora 16 oricum termină programul.”

Ce se întâmplă cu amenzile? Dacă toate actele sunt pe telefon și contul este legat de identitate, cât de departe suntem de execuția automată? O amendă contestabilă, transformată în blocare de cont, fără instanță, fără contestație, fără om cu care să vorbești.

Ce se întâmplă cu datele medicale? Giulescu a menționat că actele medicale vor fi în portofel. Cine decide cine le vede? Ce se întâmplă când un angajator „cere” acces la portofelul medical ca „condiție de angajare”? Legislația GDPR prevede consimțământul — dar în România, consimțământul la angajare e o glumă.

Ce se întâmplă cu profilarea politică? Un sistem care știe cine sunteți, unde locuiți, ce mașină aveți, ce diplomă aveți, ce boli aveți, unde v-ați deplasat — totul într-un singur loc — este visul umed al oricărui regim autoritar. Nu e nevoie de conspirații. E suficient un guvern prost într-un moment prost.

Si nu uita ca statul e dusmanul tau!

China nu e departe

În China, sistemul de credit social face exact ce face EUDI Wallet, doar că fără eufemisme europene. Dacă ai punctaj scăzut, nu poți cumpăra bilet de tren. Nu poți închiria apartament. Nu poți trimite copilul la școala bună.

Diferența dintre China și Europa nu e tehnologia — e cadrul legal. Dar cadrul legal îl fac tot politicienii. Aceiași politicieni care azi nu pot gestiona un răspuns la o petiție. Aceiași care invocă legi abrogate. Aceiași care pun clauze de confidențialitate pe parteneriate cu ONG-uri și apoi pretind că nu au cheltuit nimic.

Câtă încredere aveți că acest cadru legal va rezista primei crize serioase?

Ce ar trebui să cerem

Nu suntem împotriva digitalizării. Suntem împotriva digitalizării fără garanții. Concret:

1. Dreptul la alternativa fizică. Portofelul digital nu trebuie să fie singurul mod de a-ți dovedi identitatea. Actul fizic trebuie să rămână valabil, fără penalizări, fără „funcționalități reduse.”

2. Imposibilitatea blocării administrative. Niciun funcționar nu trebuie să poată bloca identitatea digitală a unui cetățean fără o hotărâre judecătorească definitivă. Punct.

3. Transparența totală a accesului. Fiecare acces la datele din portofel trebuie logat, vizibil pentru cetățean, și contestabil. Vreau să văd cine mi-a accesat datele, când, și de ce.

4. Interdicția profilării. Datele din portofel nu pot fi corelate, agregate sau folosite pentru profilare de niciun fel — nici de stat, nici de privați.

5. Audit independent. Codul sursă al aplicației trebuie să fie public, iar auditul de securitate trebuie făcut de entități independente, nu de companiile care au câștigat contractul de implementare.

Fără aceste garanții, portofelul electronic de identitate nu e o revoluție. E o lesă digitală cu interfață prietenoasă.

Prin februarie 2026 am completat aceleași date — deci nu erau în sistem — și am primit același mail. Acum 2 zile mi-am amintit de el, așa că am dat și eu unul înapoi, care se încheia așa:

TEMEIUL LEGAL

Conform OUG 57/2019 (Codul administrativ), art. 7 alin. (2), instituțiile publice au obligația de a soluționa cererile cetățenilor în termen rezonabil. O cerere depusă de aproape un an (02.04.2025) și o a doua depusă de peste 5 săptămâni (10.02.2026) depășesc cu mult orice termen rezonabil pentru o operațiune tehnică de creare a unui cont electronic.

Conform Regulamentului (CE) nr. 883/2004, art. 12 și art. 19, instituția competentă (CNPP) are obligația de a emite formularul A1 la cererea persoanei asigurate. Blocarea accesului la portalul prin care se depune această cerere echivalează cu un refuz implicit de a emite documentul.

Subscribe now

Conform OG 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, termenul de răspuns este de 30 de zile de la înregistrare. Ambele cereri au depășit acest termen fără nicio comunicare din partea CNPP.

SOLICITĂRI

1. Crearea și activarea imediată a contului electronic pe portalul CNPP, pe baza datelor din cele două cereri deja depuse;

2. Comunicarea în scris a motivelor pentru care contul nu a fost creat timp de aproape un an de la prima cerere;

VĂ NOTIFIC CĂ:

În lipsa unui răspuns și a activării contului în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de la primirea prezentei:

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca sau finantatorii lor ca . Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic. Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

a) Voi formula plângere administrativă prealabilă conform Legii 554/2004 a contenciosului administrativ, urmată de acțiune la Tribunalul București pentru refuz nejustificat de soluționare a cererii;

b) Voi depune sesizare la Avocatul Poporului pentru încălcarea drepturilor cetățeanului în raport cu administrația publică;

c) Voi sesiza Comisia Europeană prin intermediul SOLVIT România pentru obstrucționarea dreptului la libera circulație a lucrătorilor și a coordonării securității sociale, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004

Ia ghiciți cine a fost sunat de urgență și, deși erau serverele căzute, mailurile nu mergeau, femeia de serviciu se înrolase în Al-Qaeda și Mercur era retrograd, a avut a doua zi cont funcțional?

Eu v-am mai spus, în România nu te duci să te căciulești la o instituție de stat. Te duci să explici consecințe, nici măcar nu te cerți. TOȚI sunt cu musca pe căciulă și știu că dacă începe să se sape e nasol. Așa devin funcționarii amabili. Doar așa.

Daca nu, un contencios va costa 50 de lei la depunere si 15 minute la formulat cu AI-ul. Recomand gemini sau Opus de la Claude, desigur.

Adică îți alegi o echipă și ții cu ea până la capăt. Indiferent ce face. Indiferent ce tâmpenii spune sau ce decizii ia. Important este doar să fie „de-ai tăi”.

Doar că politica nu ar trebui să funcționeze așa.

Un politician nu este o echipă de fotbal. Nu este un erou, nu este Superman și nici vreun personaj providențial care trebuie apărat până în pânzele albe. Este pur și simplu un om pus într-o funcție pentru a lua niște decizii care fie îți servesc interesul, fie ți-l afectează. Atât. Nimic mai mult.

Subscribe now

Dacă ești propagandist, sigur, acolo discuția e alta. Dar eu vorbesc despre oamenii normali, care mai au cât de cât capul pe umeri și înțeleg că politica nu este un concurs de popularitate.

Singurul criteriu care contează

În realitate, criteriul după care ar trebui judecați politicienii este unul foarte simplu: îți reprezintă interesul sau nu.

Nu dacă îți place de el.
Nu dacă vorbește frumos.
Nu dacă sună patriotic.

Îți reprezintă interesul? Bun.
Nu ți-l mai reprezintă? Nasol. Atunci ai o problemă cu el.

Evident, interesul fiecăruia este subiectiv. Uneori interesele unor grupuri sunt diferite sau chiar opuse. Așa funcționează politica de când există. Dar asta nu schimbă regula de bază: politicienii sunt trimiși acolo să reprezinte interese, nu să fie idolatrizați.

Exemple simple pe care lumea refuză să le accepte

Read more

Vreau sa multumesc tuturor care au subscris la abonamentul platit al Derapaje, care finanteaza direct acest ONG ( banii ajung in contul sau direct). Noi lucram voluntari, folosim banii pentru cheltuielile operationale. Multumim din suflet si celor ce ne-au furnizat informatiile care au dus la dezvaluirea povestii.

Subscribe now

Va invit sa cititi intreaga tarasenie a infractorului Sergiu Bogdan Meseșan, partenerul lui Radu Hossu, care de 3 ani pozeaza in erou salvator, aici. Cu dovezile oficiale obtinute de la justitia suedeza si politia lor, care spre deosebire de cea romana, nu doarme.

Cat mai sta in libertate acest jeg traficant de arme si oameni si cersetor de donatii?

Multumim celor care au ales sa finanteze ONG-ul nostru subscriind la blogul Derapaje , continuam sa investigam si sa luptam!

Subscribe now

De ce Haga?

Când eram în Italia lucram remote pentru PwC US și apoi Sage UK, așa că am făcut mișcarea ca să vedem lumea, nu din alte motive. Acum, a fost altfel, pentru că mi s-a oferit un job de nerefuzat la Haga, atât ca activitate, cât și ca recompensă.

Bine, salariul e proporțional cu zona, în care un apartament în centru cu 3 camere ne costă 2500 de euro pe lună, cu utilități și parcare subterană pentru mașină. Plus taxele anuale de gunoaie și de apă, percepute de municipalitate.

Si cum e acolo?

Ne mutăm pe 27 martie, după ce am stat 4 săptămâni într-un pod de vilă luxos de 110 mp, mobilat cu gust, vizavi de Europol. Cam 3500 de euro pe lună, inițial booking.com, apoi am negociat cu proprietarii. Că na, noi suntem români și ăștia sunt mai zgârciți ca sicilienii. Dar ne-am înțeles, că deh, 20 de ani de project management aici!

A trebuit să angajez o agenție pentru a ne găsi apartament, căreia îi dau alți 2150 de euro comision că mi-a găsit casă. E nebunie aici, e plin de chestii internaționale și full de expați. La casă dăm și depozit de 2150 de euro, pe lângă chirie, că na, poate facem focul în mijloc sau ne apucăm să luăm la topor mobila. Glumesc, așa se face aici cu orice chiriaș, just in case.

Dar e mai bine ceva în centru, că sunt mai aproape de muncă. Era ok și mai la margine, dar prefer să am totul în zonă, ca un boss, inclusiv Gara Centrală, de unde mă pot duce oriunde în UE. La care birou mă duc ca un erou cu bicicleta sau pe jos, cum fac și localnicii.

Ani de zile de prețuri mari la benzină, prețuri aberante la parcări, zone de no-go pentru Diesel i-au transformat pe ăștia în hamsterii perfecți. Pedalează toată ziua la greu, indiferent de vreme, ba chiar au și niște biciclete speciale unde își cară copiii în față. Transportul în comun are și ăla prețuri delirante.

Efectiv, totul e gândit să îi țină pe ăștia hamsteri pe biciclete și aici nu e exact încălzire globală, că e la malul Mării Nordului, plouă de rupe și e vânt. Eu mă hamsteresc pentru că e singura metodă, afară de mașină, de a evita transportul în comun. Pe care îl urăsc din inimă, indiferent unde e. Și de a face mișcare, până îmi refac sala personală, la noua locație.

Deocamdată am abonament de bicicletă cu 8 euro pe lună la Donkey Republic și închiriez cu 2 euro pe zi biciclete de pe stradă, din locurile autorizate. Mai sunt unii care închiriază lunar, ți le aduc la ușă și dacă se bulesc, fac pană, etc. vin și le repară. Mă gândesc să apelez la ăștia după ce mă mut și am adresă stabilă. Dacă iei bicicletă nouă aici, se fură în draci, apropo. Și să umbi prin service-uri e obositor.

Când lucram la Electronic Arts mergeam cu bicicleta la muncă, dar aici e fascinant, au piste peste tot, mașinile îți dau prioritate și ăștia se aruncă efectiv în fața lor, m-au șocat. Dacă aș merge cu bicicleta așa în București, eram mort demult. Și foarte plat.

Abonandu-te la blog, ai ocazia sa finantezi primul ONG de investigatii care face plangeri penale in favoarea romanilor! Tara nu se schimba injurand online! Ajutati-ne sa va ajutam!

Subscribe now

Cred că olandezii sunt fie foarte credincioși, fie au mare încredere în conaționali, că altfel nu îmi explic stilul în care merg pe biciclete. Condusul mașinii e un coșmar aici cu toți kamikaze pe două roți care sar din toate părțile. Și apropo, foarte puține salvări pe străzi, ceva uluitor pentru un bucureștean. Ăștia fie sunt nemuritori, fie când se chinuie îi împușcă, nu îmi explic altfel!

Cum sunt preturile?

Spre surprinderea mea, mâncarea e mai scumpă ca la noi și nu neapărat mai bună. Am luat și de la alea bio, nu m-au emoționat. Trebuie să îmi fac cont pe PFA la echivalentele Selgros de aici, mi-au zis că e ok. Dacă e prost, măcar să fie ieftin! Aștept să ne mutăm pentru a începe să căutăm oferte și livrări online, e un mare dezavantaj aici să nu ai locația ta.

Olandezii care stau lângă Belgia sau Germania fac cumpărături acolo. Bine, e cam 10, maxim 20% peste prețurile din București, doar că ăștia au o tradiție a ofertelor și a vânării lor. În permanență, la anumite produse au reduceri de tipul 2 la preț de una sau 4 la preț de două. Ceva inexistent la noi. Așa că băieții colindă magazinele și iau oferte la greu. Chiar mă gândesc să fac un agent de AI care să le inspecteze și să mă anunțe.

De asemenea, Mega Image-ul lor, numit Albert Heijn, parte din Ahold Delhaize ca și al nostru, cea mai scumpă rețea de magazine — eu le zic Albert Hainul — au prețurile ghidate de AI; seara, la legume, fructe și unele soiuri de carne/mezeluri au prețuri mai ieftine. Mă rog, pentru ăia care se obosesc, noi cumpărăm în weekend de regulă, și nu de la ei. Au și o piață cu prețuri mai mici, un Obor mai primitiv, încă explorăm variante.

E sigur la Haga?

Știu că mulți or să întrebe de securitate și de ce am acceptat să mă mut în unul dintre cele mai woke state din UE. Păi simplu, Haga e un oraș foarte sigur, spre deosebire de frații învecinați, Amsterdam și Rotterdam. Aici e administrația lor și guvernul, deși Amsterdam e capitala oficială. Ăștia, inclusiv regele, și-au băgat picioarele și s-au mutat aici.

E atât de scump încât, cu excepția câtorva zone cunoscute, e foarte sigur să stai aici. Cel mai mare risc de securitate în Haga e să ți se fure bicicleta, dacă o ai nouă și nu o legi cum trebuie. Nu vezi foarte mulți... din afara Europei nici măcar în centru, iar la gară, Den Haag Centraal, în zona căreia o să stăm, e foarte sigură, au Primăria și Ministerul Apărării acolo.

Altă chestie genială aici și care ne-a uluit e faptul că 99% vorbesc engleză. La orice magazin, oricine îți răspunde în engleză. Nu pe bâjbâite, ca la nemți sau bulgari. Nu, discuți liniștit cu ei. Până și la piața lor cea mai mare, De Haagse Markt, un fel de Dragonul Roșu, mai toți vânzătorii vorbesc engleză. E genial pentru expații ca noi.

Olandezii sunt super friendly cu expații, nu știu dacă cu toți, dar cu noi sigur sunt! Au aici Curtea Internațională de Justiție, ceva cu procurori, ceva cu NATO și altele. E drept că toate astea au crescut chiriile foarte mult, dar ei sunt fericiți. Ca să iau chiria a trebuit să le arăt că am bani în bancă, contractul de muncă, plus un document semnat de contabilă cu câți bani fac anul ăsta. După cum v-am zis, sunt mai suspicioși și zgârciți ca sicilienii si pusi pe japca.

Overall am fost impresionat de ordinea și curățenia de aici. Nu au calmul ăla magic al Italiei, dar au propriul ritm, câștigat cu greu în clima asta destul de enervantă. Și o atitudine mult mai relaxată ca la noi.

Voi continua seria de articole despre mutatul la Haga, pe măsură ce ne orientăm! Nu e ușor, dar nu e nici Nicușor, măcar! Și ideea că deși plătesc chestii, măcar nu se duc la bolojalnicii de la stat, mă face să mă simt nițel mai consolat.

Nu vorbesc aici de servicii în general sau de joburi respectabile. Vorbesc de producție în sensul simplu al cuvântului: cineva creează un lucru care nu exista înainte. O bucată de software. O mașină. O linie de producție. O infrastructură. Energie. Un produs.

Realitatea e că procentul oamenilor care fac asta este surprinzător de mic.

Majoritatea oamenilor lucrează în jurul producției, nu în producție. Unii verifică lucruri. Alții aprobă lucruri. Unii coordonează lucruri. Alții scriu rapoarte despre lucruri. Și foarte mulți participă la procese care există doar pentru că există alte procese.

Subscribe now

Dacă intri într-o corporație mare, imaginea devine destul de clară destul de repede. La bază există o mână de oameni care chiar construiesc ceva: programatori, ingineri, oameni din producție, designeri de produs, câțiva cercetători.

Deasupra lor apare primul strat de organizare: project manageri, product manageri, coordonatori, oameni care încearcă să țină lucrurile în mișcare. Până aici e normal.

(orice contributie financiara se va duce direct la ONG-ul de investigatii si reclamatii civile si penale Patria Prima. Injuratul online nu ajuta, trebuie sa facem mai mult! Si da, finantam si noi, dar avocatii si Ai-urile costa + noi lucram doar voluntari Multumim anticipat!)

Read more

Există o iluzie foarte comodă pe care o avem aproape toți: ni se pare că lumea a evoluat treptat, frumos, logic, ca într-un PowerPoint. Îți imaginezi istoria ca pe o linie dreaptă: oamenii au început cu bețe și pietre, apoi au făcut agricultură, apoi orașe, apoi imperii, apoi niște filosofi s-au uitat grav în zare, apoi cineva a inventat becul, apoi internetul, apoi ai ajuns tu să citești asta de pe un ecran, în timp ce telefonul tău are mai multă putere de calcul decât au avut instituții întregi acum câteva decenii.

Doar că istoria reală nu arată deloc așa. DIn contra.

Realitatea este mult mai ciudată și, sincer, mult mai interesantă: omenirea n-a avansat tehnologic într-un ritm constant. Omenirea a stat enorm de mult aproape pe loc din punct de vedere material, apoi, într-o perioadă absurd de scurtă, a intrat într-o explozie tehnologică atât de violentă încât aproape tot ce numim azi „viață normală” ar părea magie neagră pentru majoritatea oamenilor care au trăit vreodată.

Și aici apare prima idee care merită reținută: aproape tot ce considerăm astăzi banal este, de fapt, scandalos de nou.

Lumina electrică în casă? Nouă. Antibioticele? Noi. Avionul? Nou. Telefonul mobil? Ridicol de nou. Internetul? Atât de nou încât încă n-am terminat să înțelegem ce ne-a făcut la cap. AI-ul generativ? Atât de recent încât încă ne prefacem că știm unde duce. Dar habar nu avem si asta e cam aiurea!

Cum au trăit oamenii în cea mai mare parte a istoriei

Timp de aproape 5.000 de ani de istorie scrisă, omul a trăit într-o lume pe care, dacă o reduci la esențialul tehnologic, ai recunoaște-o imediat: muncă fizică, transport lent, producție locală, noapte reală, boli frecvente, hrană sezonieră, informație rară, comunicație lentă, memorie fragilă. Un țăran roman, unul medieval și unul din 1700 ar înțelege destul de repede viața celuilalt. Ar avea diferențe de limbă, religie, stăpâni și unelte, dar ritmul de bază al existenței le-ar fi familiar. Aceeasi gradina zoologica.

Subscribe now

În schimb, dacă iei un om din 1700 și îl arunci într-un oraș din prezent, omul nu ar spune: „A, da, înțeleg, este o versiune mai eficientă a lumii mele.” Nu. Ar crede că a ajuns printre zei, demoni sau nebuni complet organizați. Ar vedea lumină fără foc, voce fără corp, imagini care se mișcă, cutii care gândesc, metal care zboară, frig permanent controlat, hrană din toate anotimpurile, oameni care vorbesc instant cu alți oameni aflați la mii de kilometri și mașini care îți spun unde ești pe planetă.

Asta este ruptura reală. Nu trăim doar într-o lume „mai avansată”. Trăim într-o anomalie istorică artificiala. Nu am fost facuti pentru asta. Si nici macar nu o “producem constient” totul e aleatoriu ca naiba.

De ce progresul tehnologic nu a fost liniar, ci exploziv

Poate cea mai bună formulare este asta: omenirea nu a mers încet și sigur către prezent. Omenirea a petrecut marea majoritate a istoriei într-o relativă stabilitate tehnologică, apoi a intrat într-o curbă aproape verticală. Nu o linie. O explozie.

Și aici începe partea cu adevărat interesantă.

Nu doar că în ultimii 200 de ani am inventat mai mult decât în multe milenii anterioare, dar

(orice contributie financiara se va duce direct la ONG-ul de investigatii si reclamatii civile si penale Patria Prima. Injuratul online nu ajuta, trebuie sa facem mai mult! Si da, finantam si noi, dar avocatii si Ai-urile costa + noi lucram doar voluntari Multumim anticipat!)

am schimbat natura însăși a limitelor umane. Timp de mii de ani, noaptea era noapte. Când apunea soarele, se termina mare parte din viața activă. Distanța era distanță. Dacă ceva era departe, era efectiv departe. Boala era, în multe cazuri deumul spre sicriu. Memoria era fragilă. Dacă ardea o bibliotecă, ardea efectiv o parte din mintea speciei. Ca cea din Alexandria.

În ultimele două secole, tehnologia a început să distrugă, una câte una, exact aceste limite care păreau naturale. Lumina electrică a rupt noaptea. Trenul și avionul au rupt distanța. Antibioticele au rupt o bună parte din fatalitatea biologică. Frigiderul a rupt sezonalitatea hranei. Telecomunicațiile au rupt întârzierea informației. Internetul a rupt monopolul geografic asupra cunoașterii. Smartphone-ul a rupt separația dintre individ și rețea.

Altfel spus, progresul tehnologic din ultimele două secole nu a însemnat doar unelte mai bune. A însemnat demolarea treptată a constrângerilor care definiseră experiența umană timp de milenii. Si nu cred ca eram pregatiti.

Invențiile moderne nu doar au schimbat lumea. Au accelerat alte invenții

Și mai este ceva, poate chiar mai important: progresul nu a fost doar rapid. A fost compresiv.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că o invenție nouă nu a rămas izolată, ci a devenit unealtă pentru următoarele. Electricitatea a accelerat comunicațiile. Comunicațiile au accelerat știința. Știința industrială a accelerat chimia și medicina. Electronica a accelerat calculul. Calculul a accelerat proiectarea. Internetul a accelerat distribuția ideilor. AI-ul începe să accelereze chiar producția de idei, cod, imagini și modele explicative.

Cu alte cuvinte, nu mai vorbim doar despre progres. Vorbim despre progres care produce mașini de progres si implica o munca colectiva, nu individuala.

Aici este marea ruptură. Lumea veche inventa unelte. Lumea modernă inventează sisteme care cresc viteza de inventare. Este o diferență uriașă. Este diferența dintre a construi un pod și a construi o fabrică de poduri care se reproiectează singură la fiecare generație.

Omul modern nu este mai deștept biologic. Este mai conectat

Mai există o observație care, odată văzută, nu prea mai poate fi nevăzută: omul modern nu este neapărat mai inteligent biologic decât omul antic. Nu există motive serioase să crezi că un atenian de acum 2.400 de ani, pus în mediul corect, n-ar fi putut deveni matematician, inginer sau programator excelent. Diferența reală nu este că noi avem creiere miraculos mai bune. Diferența este că noi gândim conectați la o infrastructură gigantică de memorie, calcul și instrumente care ne adapteaza treptat la nevoi.

Asta înseamnă că civilizația modernă funcționează ca un exocortex. Un creier extern, adaugat. O proteză cognitivă colectivă.

Când cauți ceva online, folosești memorie externă. Când navighezi cu GPS, folosești orientare externă. Când traduci instant, folosești limbaj externalizat. Când ceri unei inteligențe artificiale să-ți rezume un domeniu sau să-ți genereze o schiță de proiect, externalizezi o parte din muncă mentală. Nu ai devenit altă specie. Ai devenit o specie conectată la proteze cognitive atât de dense încât ai început să le confunzi cu normalitatea.

Si nu toti suntem facuti pentru asta. De aceea tot mai multi o vor lua razna.

Cea mai mare invenție modernă ar putea fi copierea aproape gratuită a informației

De fapt, poate cea mai importantă invenție a modernității nu este nici motorul, nici becul, nici internetul, luate separat. Poate că invenția centrală este capacitatea noastră de a conserva, copia și distribui informația la scară uriașă, aproape instant și aproape fără degradare. Înainte, ideile puteau muri ușor. Azi, o idee poate fi duplicată pe milioane de dispozitive în câteva secunde.

Aici apare și partea neliniștitoare. Pentru că, dacă totul a accelerat atât de tare, există o întrebare foarte incomodă: psihicul nostru a ținut pasul? Suntem prgatiti pentru ceea ce tot noi am creat?

De ce omul modern este depășit de viteza propriului succes tehnologic

Biologic, noi rămânem animale construite pentru grupuri mici, pentru ritmuri lente, pentru pericole locale, pentru feedback relativ simplu. Dar trăim într-un mediu în care suntem bombardați cu știri globale, comparații permanente, stimuli artificiali, recompense instant, sisteme abstracte, interfețe, deadline-uri, notificări, fluxuri de informație fără capăt și schimbări tehnologice care rescriu obiceiurile mai repede decât apuci să-ți faci unele noi.

Poate că o parte enormă din anxietatea modernă nu vine doar din muncă, politică sau economie, ci din faptul că o biologie veche locuiește într-o realitate care își schimbă regulile mai repede decât o poate metaboliza. Cu alte cuvinte, noi nu suntem doar stresați. Suntem, într-un anumit sens, depășiți de viteza propriului succes tehnologic. Si asta o sa ajunga foarte rapid o problema.

Viitorul tehnologiei: de la unelte care amplifică brațul la sisteme care amplifică judecata

Pentru că dacă ultimele două secole au fost despre externalizarea forței fizice și apoi a memoriei și calculului, următoarele decenii par să fie despre externalizarea judecății, creativității operaționale și poate chiar a unor fragmente de voință practică.

Sună dramatic, dar gândiți-vă puțin: am trecut de la unelte care îți amplifică brațul la unelte care îți amplifică mintea. Următorul pas logic este apariția unor sisteme care nu doar te ajută să gândești, ci încep să gândească alături de tine, înaintea ta sau în locul tău în tot mai multe contexte.

Asta va produce niște mutații sociale foarte ciudate.

Una dintre ele ar putea fi moartea discretă a omului „complet autonom”. Nu în sens filosofic, ci practic. În viitor, omul eficient s-ar putea să nu mai fie acela care știe cele mai multe lucruri, ci acela care orchestrează cel mai bine rețele de sisteme inteligente, filtre, modele, agenți software și fluxuri automate. Adică individul nu va mai concura doar cu alți indivizi, ci cu oameni augmentați mai bine decât el.

De ce lipsa conectării ar putea deveni un lux în viitor

Altă proiecție neobișnuită: s-ar putea ca în viitor una dintre cele mai mari forme de lux să nu fie viteza, ci absența vitezei. Nu mai multă conectivitate, ci dreptul de a nu fi conectat luxul de a opri reteaua FARA sa mori de foame.

Pe măsură ce eficiența devine ieftină și omniprezentă, fricțiunea aleasă voluntar ar putea deveni simbol de statut. Gătitul lent, scrisul de mână, mersul fără GPS, vacanțele fără rețea, magazinele fără self-checkout, conversațiile fără algoritm — toate astea ar putea părea excentricități, apoi forme de rezistență culturală, apoi poate forme de prestigiu.

Geopolitica viitorului: cine controlează infrastructura mentală controlează puterea

Și mai e ceva. În trecut, marile imperii controlau teritorii. În prezent, marile puteri controlează infrastructuri. În viitor, cei mai influenți actori s-ar putea să fie cei care controlează modelele prin care lumea interpretează realitatea. Nu doar cine deține petrol, cabluri, sateliți sau fabrici, ci cine deține filtrele cognitive prin care miliarde de oameni își formează impresiile, deciziile și reflexele.

Asta înseamnă că geopolitica viitorului s-ar putea muta din ce în ce mai mult de la lupta pentru spațiu fizic la lupta pentru spațiu mental. Mai puține ziduri, mai multe interfețe. Mai puține frontiere vizibile, mai multe ecosisteme cognitive.

Viitorul nu va arăta ca în filmele SF. Va arăta banal și va fi și mai straniu

O altă ipoteză interesantă este că viitorul nu va semăna cu science-fiction-ul clasic, în care totul e evident spectaculos, metalic și cu lumini albastre. E foarte posibil ca viitorul real să arate banal la suprafață și complet alienant în profunzime. Vei avea aceleași străzi, aceleași cafenele, aceleași birouri, aceleași blocuri, dar dedesubt vor funcționa straturi invizibile de predicție, optimizare, scoring, personalizare, traducere, generare automată și decizie asistată.

Nu roboții umanoizi pe fiecare colț vor schimba lumea prima dată, ci software-ul care decide, recomandă, corectează, sintetizează și prioritizează tăcut. Cu posibile tehno-dictaturi oribile.

Ce va însemna educația într-o lume cu AI și informație infinită

Poate cea mai stranie proiecție este alta: în câteva decenii, copiii s-ar putea uita la ideea de „a învăța totul din cap” așa cum ne uităm noi azi la ideea de a merge trei zile călare până la un oraș vecin. Nu pentru că memoria va deveni inutilă, ci pentru că valoarea se va muta și mai mult de la stocarea de informație la evaluare, selecție, integrare și discernământ.

Paradoxal, într-o lume în care informația e infinită și generarea de conținut e aproape gratuită, inteligența rară ar putea fi exact capacitatea de a spune: asta e adevărat, asta e fals, asta e zgomot, asta merită atenție.

Cu alte cuvinte, viitorul s-ar putea să nu premieze omul care știe multe, ci omul care nu se lasă prostit elegant.

Concluzie: problema viitorului nu este ce vom inventa, ci ce va rămâne uman

Și aici ajungem la punctul final. Când compari ultimele 200 de ani cu cele 5.000 de ani de istorie scrisă, nu concluzia principală este doar că am evoluat mult. Asta e prea puțin. Concluzia reală este că trăim în prima perioadă din istorie în care specia umană a dobândit puterea de a-și rescrie sistematic propriul mediu într-un ritm mai rapid decât își poate rescrie reflexele.

Noi nu mai locuim într-o lume dată. Locuim într-o lume refăcută permanent de propriile noastre unelte. Si foarte aleatoriu. Si fara sa gandim consecinte.

Dar, gândindu-mă mai bine și uitându-mă atent la modul în care funcționează organizațiile din jurul meu, cred că am subestimat un element extrem de important: rezistența la schimbare, mai ales în corporații.

În teorie, povestea sună simplu. Vine AI-ul, companiile concediază masiv, rămâne CEO-ul cu board-ul și cu câțiva oameni care gestionează sistemele automate. În practică însă, lucrurile nu funcționează niciodată așa. Din experiența mea, după multe proiecte și ani petrecuți în organizații mari, pot spune că rezistența la schimbare este una dintre cele mai puternice forțe din orice corporație.

Rezistența la schimbare din interiorul corporațiilor

Orice organizație mare este plină de oameni care fac lucruri mai mult sau mai puțin importante. Unii dintre ei ar putea fi înlocuiți foarte ușor de AI, cel puțin teoretic. Dar acei oameni sunt parte dintr-o structură.

Sunt susținuți de manageri, care la rândul lor sunt susținuți de alți manageri, iar întregul sistem birocratic are un interes clar: să continue să existe.

De aceea, ideea că AI-ul va veni și va înlocui masiv oameni peste noapte ignoră complet această realitate organizațională. Cei care ocupă poziții în structura corporatistă nu au niciun interes să adopte tehnologii care, în final, i-ar putea elimina și pe ei.

Cel mai probabil, AI-ul va fi acceptat doar până la un anumit nivel. Va fi tolerat pentru taskuri de junior sau, eventual, pentru activități de nivel middle. Dar adoptarea lui la scară largă, acolo unde ar putea destabiliza ierarhia, va întâmpina o rezistență considerabilă.

De ce statul și industriile reglementate vor încetini adopția AI

(orice contributie financiara se va duce direct la ONG-ul de investigatii si reclamatii civile si penale Patria Prima. Injuratul online nu ajuta, trebuie sa facem mai mult! Si da, finantam si noi, dar avocatii si Ai-urile costa! Multumim anticipat!)

Read more

Nu ajunge să înjuri pe X, să scrii postări, să faci analize sau să te descarci în comentarii. Toate astea sunt firești și au rolul lor, dar nu schimbă nimic de unele singure. Absolut nimic. Nimic din ce am scris aici timp de 3 ani nu a schimbat ceva din sistem. Nada. Zero.

Asta e tristul adevăr.

Sistemul nu se schimbă prin postări, like-uri sau înjurături. Se schimbă doar atunci când cineva îl ia la bani mărunți, îl investighează, îl obligă să răspundă și îl duce în zona unde chiar contează: legal. Se schimbă cu solidaritate, voluntariat, luptă și îndârjire.

În România există deja o mulțime de ONG-uri care fac „activism”, dar realitatea e că multe dintre ele ajung să acționeze împotriva intereselor noastre directe: blochează proiecte importante, împing agende care ne afectează copiii, educația, comunitățile sau dezvoltarea, fără să dea socoteală nimănui. Mult zgomot, puțină responsabilitate, multe interese obscure și nu foarte ortodoxe.

De aici a apărut ideea Patria Prima, un ONG pentru români. Pentru toți: și useriști, și auristi, și liberali, și pesediști 🙂
Este apolitic, pentru că România, în sine, e dincolo de politică. Și când e cazul să facem ceva, trebuie să o facem împreună.

Patria Prima nu a apărut din nervi de moment, ci dintr-o discuție serioasă, purtată cu câțiva prieteni, despre ce ar însemna pasul următor după „războiul de tastatură”. Despre faptul că înjuratul online nu schimbă lumea. Și că nu poți să stai la infinit să te plângi fără să faci nimic. E ridicol.

Așa am ajuns la concluzia că un ONG ar fi un prim pas. Dar unul unic în România.

Patria Prima este gândit ca un ONG de investigații. Investigații reale, bazate pe documente, pe fapte, pe cereri către autorități și pe plângeri. De acolo, unde e cazul, mergem mai departe: reclamații civile, penale etc. Un fel de OSINT cu consecințe.

Avem deja o plângere depusă la DNA, investigații la care așteptăm răspunsuri de la diverse instituții, cereri în curs de realizare la Parlament și multe planuri de urmărit. Sunt atâtea lucruri care se întâmplă în România. Atâtea țepe pe care poporul ăsta le ia!

Scopul nu este jurnalismul. Scopul este acțiunea. Și sperăm ca din ce în ce mai multă lume să ni se alăture și să construim, în timp, o rețea la nivel național. Este un proiect pe termen lung, care are nevoie de colaboratori.

Este, practic, singura formă prin care nemulțumirea publică poate deveni ceva concret. Pasul următor după „nu e ok ce se întâmplă” este „uite ce facem în legătură cu asta”. Și nu doar online.

Toată munca Patria Prima trebuie să rămână publică. Anchetele, demersurile, rezultatele – toate trebuie să poată fi văzute de oricine, fără paywall. Tocmai de aceea apare problema finanțării. Aici intervine acest Substack și comunitatea mișto formată aici în anii ăștia.

Am decis ca acest Substack să ajungă, în mare parte, după paywall, tocmai pentru a putea susține financiar munca Patria Prima. Toți banii încasați aici merg direct în contul ONG-ului, prin Stripe-ul ONG-ului. Niciun leu nu trece prin contul meu personal. Podcasturile vor rămâne publice, la fel și ocazional unele articole. Substack-ul este legat direct ca plăți de ONG. Avem regim de non-profit la Stripe, nu ni se percep comisioane.

Toți cei implicați în Patria Prima lucrăm voluntar. Suntem IT-iști toți. Nu am făcut ONG-ul ca să sifonăm bani, cum fac alții. Ba chiar l-am finanțat din buzunarul nostru de vreo jumătate de an. Pentru cei care nu știu, cu asta mă ocup în viața reală.

Practic, dacă alegi să plătești abonamentul aici, nu susții „un blog”. Nu ma platesti pe mine. Susții o formă de acțiune publică. O încercare de a muta lucrurile din online, din indignare, în zona unde chiar pot produce efecte. Și, dacă vrei, poți contribui și mai mult devenind colaborator. Deși folosim AI la greu, nu înlocuiește oamenii. Practic, sustii o incercare de schimbare!

Datele despre ce s-a strans si cum s-au cheltuit vor fi publice la fiecare sfarsit de an.

Dacă vrei doar să urmărești ce se face, o poți face gratuit, acolo unde trebuie să fie public: pe Substack-ul Patria Prima.

Dacă vrei să ajuți ca genul ăsta de muncă să poată continua, acesta este mecanismul.

Și avem nevoie de tot ajutorul pe care îl pot obține ca să mergem mai departe. Si va multumesc si daca continuati si daca renuntati. Pentru ca ati fost aici!

De aceea, întrebarea reală nu este „ce regim vine după”, ci cum va arăta ordinea care se va construi sau destrăma în jurul Iranului. Mai ales ca, dupa cuma m spus fix acum cateva zile, nu rabdarea si intelepciunea l-au facut pe Trump faimos.

Iranul nu este Irak și nu este Siria

Una dintre marile erori ale analizelor occidentale este tratarea Iranului ca pe un „stat problemă” similar Irakului sau Siriei. Iranul nu este un stat artificial trasat cu rigla, nici un conglomerat tribal ținut laolaltă doar de forță brută. Este un stat-națiune cu identitate clară, cu o cultură politică proprie și cu o continuitate istorică de peste două milenii.

Regimul ayatollahilor, instalat în 1979, a fost o ruptură ideologică, nu o expresie firească a istoriei persane. A apărut ca reacție la un șah perceput drept corupt și subordonat Occidentului, dar nu a șters din memorie faptul că Iranul a fost, timp de decenii, un stat stabil, funcțional și integrat economic.

Acest detaliu contează enorm pentru ce urmează.

Strâmtoarea Hormuz: miza care depășește Iranul

Orice analiză serioasă despre viitorul Iranului trebuie să plece de la Strâmtoarea Hormuz.

Prin acest punct îngust trece aproximativ un sfert din petrolul tranzacționat la nivel global și o parte semnificativă din gazul natural lichefiat. Hormuzul nu este o carte de negociere, ci un comutator de criză. Orice instabilitate politică majoră în Iran se traduce automat în șocuri pe piețele energetice, inflație accelerată și tensiuni economice globale.

Un Iran fără autoritate centrală clară nu înseamnă doar proteste interne. Înseamnă un risc permanent ca Hormuzul să fie folosit, deliberat sau accidental, ca armă geopolitică.

Varianta restaurării: întoarcerea Șahului ca soluție de tranziție

Un scenariu care circulă mai mult în culise decât în discursul public este restaurarea monarhiei, nu ca dictatură clasică, ci ca formă de tranziție politică. Revenirea unui șah constituțional ar putea oferi Iranului exact ceea ce îi lipsește într-un moment de ruptură: o figură simbolică de continuitate.

Pentru o parte importantă a populației urbane și pentru diaspora iraniană, monarhia nu este asociată cu represiunea religioasă, ci cu stabilitatea, deschiderea și prosperitatea relativă dinainte de 1979. În acest context, revenirea șahului nu ar fi un pas înapoi, ci o resetare controlată.

Problema majoră nu este lipsa de legitimitate populară, ci rezistența elitelor actuale. Pentru acestea, restaurarea monarhiei ar echivala cu recunoașterea eșecului total al proiectului islamic de stat. Iar istoria arată că elitele ideologice preferă adesea haosul pierderii ordonate a puterii.

Varianta fragmentării: facțiuni, conflicte și un Iran permanent instabil

Celălalt scenariu, mai probabil dacă tranziția este forțată sau prost gestionată, este fragmentarea puterii. Iranul are suficiente structuri paralele încât, în lipsa unei autorități clare, să intre rapid într-o logică de competiție internă.

Gărzi Revoluționare, clerici rivali, rețele economice, influențe externe și tensiuni etnice pot transforma rapid o tranziție politică într-un conflict latent. Nu neapărat un război civil clasic, ci un stat slăbit, imprevizibil, cu zone de influență și decizii incoerente.

Exact tipul de stat care transformă Strâmtoarea Hormuz într-o sursă permanentă de instabilitate globală.

Lecțiile ignorate din Irak și Siria

După eliminarea regimului lui Saddam Hussein, Irakul nu a devenit o democrație funcțională, ci un teritoriu fragmentat, vulnerabil la extremism și influențe externe. După destabilizarea Siriei, statul nu s-a prăbușit complet, dar conflictul a devenit cronic.

În ambele cazuri, intervenția externă a distrus regimul existent fără a construi un cadru solid în loc. Vidul de putere nu a fost umplut de instituții, ci de violență.

Iranul, cu o miză energetică incomparabil mai mare, nu își permite un asemenea experiment.

Concluzie: Iranul are nevoie de continuitate, nu de șoc

Viitorul Iranului nu se joacă între „bine” și „rău”, ci între tranziție controlată și haos prelungit. Istoria recentă arată clar că distrugerea brutală a unui regim, fără o alternativă legitimă și acceptată intern, produce state eșuate, nu democrații.

Întoarcerea șahului nu este o soluție perfectă, dar este o soluție de stabilizare. Fragmentarea este, în schimb, o invitație deschisă la instabilitate regională, crize energetice și conflicte indirecte care vor afecta mult dincolo de Orientul Mijlociu. Vidul de putere atrage alti dementi, intotdeauna, cum au fost ISIS, de exemplu.

Si eu din aprilie 2025 am spus ca ce se intampla acolo e ruleta ruseasca in stil persan. Aparent asa a fost!

Pe scurt, Iranul nu trece prin cea mai fastă perioadă a sa. Economia este paralizată de sancțiuni, iar pe străzi, un public tot mai nemulțumit a prins curaj și provoacă aparatul brutal de forță al statului. De parcă nu era de ajuns, strategic vorbind, Iranul este lovit din toate părțile: presiuni din partea SUA și a Israelului, un program nuclear avariat și o rețea de aliați (proxy) tot mai slăbită prin Liban, Irak, Yemen și Gaza.

În tot acest peisaj instabil, intră în scenă Donald Trump, cu un stil pe care deja îl cunoaștem, dar cu o abordare ușor diferită.

Strategia „Pace prin Forță” (Sau cum să arăți mușchii la negocieri)

Ceea ce face ca acest moment să fie cu adevărat special este un avertisment destul de clar lansat de președintele american: uciderea protestatarilor iranieni ar putea atrage intervenția SUA. Acesta nu este doar un avertisment umanitar, ci a venit exact când administrația sa presa Teheranul să își demonteze instalațiile nucleare, să își limiteze programul de rachete și să se oprească din a se băga în treburile altor țări.

Ai putea crede că Washingtonul abia așteaptă să apese butonul roșu. Nu e chiar așa. Administrația Trump înțelege perfect că un război la scară largă cu Iranul ar provoca haos la nivel regional și intern. Dacă Trump va ordona un atac – un scenariu considerat extrem de probabil –, scopul nu va fi declanșarea unui război total. Miza este cu totul alta: resetarea negocierilor pentru a smulge concesii maxime din partea Iranului.

Iată cum arată planul SUA, pe scurt:

• Momentul perfect: Factorii de decizie de la Washington consideră că acum e momentul pentru presiune maximă, pentru că Iranul este izolat strategic, slab militar și sufocat de nemulțumiri interne.

• Nu război, ci „instrumente de convingere”: Strategia lui Trump se bazează pe principiul „păcii prin forță”. Forța militară nu e un scop în sine, ci un instrument care să ducă negocierile spre un rezultat favorabil SUA.

• Strangularea economică: SUA se bazează masiv pe sancțiuni economice, țintind exporturile de petrol ale Iranului, pentru a tăia complet sursele de venit ale regimului. Scopul este să forțeze o predare sau concesii uriașe, fără să impună cu forța o schimbare de regim și fără să declanșeze un război major. Nu ca au mers foarte bine pana acum, aia fac foamea ca rusii, zambind.

Trump vs. Netanyahu: Când prietenii nu se înțeleg la „nota de plată”

Ai crede că SUA și Israelul merg mână în mână aici. Ei bine, da și nu. Ambele țări sunt de acord că Iranul este o amenințare, că nu trebuie să devină o putere nucleară și că influența sa regională trebuie oprită. Dar modul în care vor să obțină asta diferă radical.

În timp ce Trump prioritizează obținerea unui „acord bun” printr-o combinație de sancțiuni și descurajare militară, Israelul se îndoiește fundamental că un acord cu Teheranul mai are vreun sens. Guvernul israelian crede că, pur și simplu, Iranul nu se va ține de cuvânt pe termen lung.

Mai mult, Netanyahu are pretenții pe care Iranul nu le-ar accepta niciodată cu zâmbetul pe buze: interzicerea îmbogățirii uraniului, eliminarea materialului îmbogățit la 60%, distrugerea programului de rachete și oprirea susținerii pentru toți aliații regionali. Pentru Iran, o asemenea listă de cerințe echivalează cu capitularea. Nu mai au nimic cu care pot santaja alte tari.

Nu e de mirare că o recentă întâlnire între Trump și Netanyahu nu a primit prea multă atenție mediatică. Prim-ministrul israelian a trebuit chiar să intre pe ușa din spate a Casei Albe, pentru a evita protestatarii pro-palestinieni. Spre deosebire de Netanyahu, Trump vrea să mai dea o șansă diplomației și vrea să dețină controlul total asupra deciziei de a intra în război, refuzând să lase Israelul să apese trăgaciul, așa cum a părut că se întâmplă vara trecută. În plus, JD Vance, vicepreședintele SUA, a fost destul de sceptic în privința războiului, precizând clar că Trump este singurul care stabilește liniile roșii cu Teheranul.

Pentru Washington, stabilitatea globală și piețele de energie atârnă greu în balanță; trebuie să se gândească și la aliații europeni, nu doar la dorințele Israelului.

De ce nu cade singurel, pur și simplu, regimul de la Teheran?

Ideea de schimbare a regimului (regime change) se vântură prin Washington de zeci de ani, dar n-a fost niciodată o strategie prea viabilă. De ce? Pentru că oricât de lovit ar fi, regimul iranian este extrem de rezistent, bazându-se pe un aparat militar și de securitate foarte unit.

• Pilonii puterii: Securitatea regimului se bazează pe Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) și pe Basij (o forță paramilitară afiliată).
  

• Decapitarea nu e suficientă: După operațiunea SUA din Venezuela, liderii iranieni au înțeles că Washingtonul ar putea lovi direct la vârful statului. Dar uciderea Liderului Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, nu ar prăbuși automat sistemul, deoarece puterea stă într-o rețea de instituții, nu într-un singur om. IRGC s-ar grăbi să numească o nouă conducere și nu ar ceda influența.

• Alternativa e de groază: Nu există o opoziție iraniană organizată și de încredere pe care americanii să o susțină. Dacă regimul cade, nu răsare brusc democrația, ci mai degrabă o luptă internă pentru putere ce ar putea duce la haos absolut sau chiar la război civil.

Pe de altă parte, nici SUA nu au vreo intenție să trimită trupe la sol sau să lanseze campanii aeriene susținute pe termen lung – lucruri absolut necesare pentru a răsturna un regim într-o țară de dimensiunea Iranului. Experiențele din Irak și Afganistan încă dor în memoria colectivă americană.

Un joc periculos de-a șoarecele și pisica

Suntem așadar într-un blocaj. Iranul refuză să negocieze despre orice altceva în afară de programul nuclear. Acceptarea condițiilor americane ar însemna negarea propriei identități ideologice. De cealaltă parte, Trump, având în vedere mobilizarea militară și retorica dură, nu prea mai poate da înapoi fără să obțină concesii majore. Consilierii președintelui văd forța nu ca pe un truc de presiune, ci ca pe un semn clar de acțiune.

Acesta este „paradoxul negocierii prin forță”: forța este folosită pentru a evita războiul, dar în același timp te aduce mult mai aproape de el. O singură eroare de calcul din oricare tabără, un semnal interpretat greșit, și linia fină dintre „escaladare controlată” și conflict total dispare.

Cine va clipi primul la acest joc de poker? Greu de spus. Cert este că marja de eroare se micșorează alarmant de repede. Iar Trump nu e celebru pentru rabdare si intelepciune.

Am acceptat pentru că vreau să-mi urmez pasiunile. În România, startup-urile serioase de AI sunt aproape inexistente. Avem, în schimb, alte „priorități”: închis firme, falimente, bolojenism și experimente sociale fără sens. Iar eu am trecut deja prin tranziția post-Revoluție și prin criza din 2008. Nu am niciun chef să trec și prin whatever se numește ce trăiește România acum.

Pentru cei care întreabă: „Cum, ești suveranist și ai plecat din țară?” — da, am plecat. Pentru că lucrurile merg într-o direcție proastă și am ales să iau o pauză, să stau liniștit o vreme.

Nu înseamnă că abandonez ce se întâmplă în România.

Drumul București – Haga: partea ușoară

Paradoxal, drumul a fost partea cea mai simplă.

Am plecat din București și ne-am oprit lângă Deva, pentru că nu eram sigur de vreme și nu voiam să intrăm direct în Ungaria. Apoi am dormit în Ungaria, la un fel de hotel-fermă foarte mișto. De acolo am trecut prin Austria și ne-am oprit în Germania, lângă Nuremberg, fix lipit de sediul Adidas. Nu pentru un nou proces al naziștilor de la Legiunea Română Getica, ci pentru că era fix la jumătatea drumului dintre Ungaria și Haga.

Din Germania am plecat pe o ploaie cruntă. Superbele lor autostrăzi nu te ajută cu nimic când plouă ca la sfârșitul lumii. Degeaba poți merge cu 500 la oră dacă vizibilitatea e zero.

Am ajuns în Haga și ne-am cazat într-un Airbnb foarte mișto, în care stăm și acum. Costă o groază de bani pentru două săptămâni, dar nu puteam închiria ceva pe termen lung fără să văd personal locul. Acum caut chirii pe termen lung.

Piața de chirii din Haga: competiție pentru expați

Haga este un oraș special. Capitala este la Amsterdam, dar administrația este aici. În oraș sun , Europol, Curtea Penală Internațională și alte organizații internaționale. Asta înseamnă bătaie mare pe chirii pentru expați.

Primul lucru pe care trebuie să-l demonstrezi când vrei să închiriezi pe termen lung (peste 12 luni) este că nu ești sărac.

Trebuie:

• fluturașii de salariu pe ultimele trei luni sau contractul, dacă ești nou venit;

• ideal, dovadă că ai bani în bancă;

• eventual, capacitatea de a plăti chirii în avans.

Eu am pregătit:

• o scrisoare semnată digital de la contabila mea, cu previziunile veniturilor pe anul acesta;

• extrase de cont;

• contractul meu;

• explicația că am păstrat PFA-ul pentru a continua să plătesc o vreme taxe în România (aici taxele sunt absolut demente pe anumite praguri de venit).

Am vorbit deja cu agenții, mi-am făcut conturi pe site-uri și acum vânăm proprietăți. Dacă nu găsesc ceva până expiră perioada Airbnb-ului, va trebui să mut totul în altă parte. Nu e amuzant, pentru că parcările sunt rare și scumpe.

Plătesc 2000 de euro pentru două săptămâni, cu parcare inclusă, chiar în buricul târgului. Intenția este să mă mut mai la margine, mai aproape de locul de muncă.

Costul vieții în Haga: primele șocuri

Primele zile au fost, sincer, un antrenament financiar.

În centru și la mall, prețurile sunt de îți îngheață sângele. Acum doua seri am ieșit la un restaurant american din zona. Două fripturi și două beri de 330 ml: 60 de euro. Fripturile erau varianta homeopată. Noroc cu cartofii prăjiți, ca plecam flamand.

Ieri am fost la Westfield, cel mai mare mall din Olanda. Am vrut să mâncăm ceva decent. O grămadă de opțiuni dubioase: pește crud, combinații exotice, fish and chips. În final am luat două kebaburi, o cola zero și o apă minerală: 48 de euro. Cola zero de 200 ml, da?

Asta este viața dacă mănânci în centru sau în mall aici.

Normal că există restaurante de cartier la prețuri mai normale, dar, ca orice expați proaspăt sosiți, ne-am dus unde am văzut cu ochii. Si nu a fost o idee buna.

Cumpărături: Jumbo vs Lidl

Am făcut cumpărături la Jumbo, în mall. Nu Jumbo ca la noi, ci un food market. Preturi nesimtite.

Apoi am zis să intrăm și într-un Lidl. Surpriză: diferențele față de România nu sunt mari. Au mai multe produse, unele mai bune, dar nu pot spune că este mai scump decât România.

Și vorbim despre Haga, un oraș foarte scump. Asta înseamnă automat că și Bucureștiul este deja un oraș destul de scump. Ar trebui să ne dea de gândit.

Viața de expat incepător

În ultimele zile trăiesc practic un an într-o zi. Întreb toate AI-urile pe care le folosesc despre viața de aici: unde să mănânci, unde să faci cumpărături, cum funcționează sistemele locale.

Mă ocup și de ONG, dar de luni încep oficial munca, deci programul se va schimba.

Urmează:

• să găsesc o chirie pe termen lung;

• să caut biciclete și să învăț să merg ca hamsterii, cum merg toți pe aici, pe orice vreme.

• să rezolv problema parcării, pentru că am venit cu mașina și vreau să o pot ține undeva legal și decent.

Tips & tricks din Olanda?

Dacă cineva care mă citește stă în Olanda sau a stat aici și are tips & tricks — de unde să cumperi mai bine, ce să eviți, cum să negociezi chirii, cum funcționează sistemul — sunt mai mult decât binevenite.

Lăsați comentarii sau mesaje directe.

Pentru moment, mă declar oficial expat o vreme.

Și repet: nu înseamnă că abandonez ce se întâmplă în România. Doar privesc cu ingrijorare, cum ar spune un clasic in viata.

Unul dintre cele mai interesante fenomene este imaginea construită artificial în jurul așa-numiților „suveraniști”. Folosesc termenul pentru că este deja încetățenit, deși am serioase rezerve față de el și față de felul în care este folosit.

Cine sunt, de fapt, „suveraniștii” și cine îi definește?

În discursul dominant, mai ales în zona progresistă, pro-UE sau votantă USR, „suveranistul” este prezentat ca o caricatură: un bărbat de 50–60 de ani, cu trei dinți în gură, șomer, eventual boschetar, analfabet, care vrea „turul doi anapoi” și care este, prin definiție, prost și periculos.

Problema este că această imagine nu are aproape nicio legătură cu realitatea. Nu toți suveraniștii sunt anti-UE. Eu, de exemplu, mă identific ca suveranist și nu sunt anti-Uniunea Europeană. Sunt anti-gruparea care a pus mâna pe UE în forma actuală și care o duce, din păcate, într-o direcție profund greșită.

UE a fost un proiect bun. Reformabil. Funcțional. A adus beneficii reale. Dar nu în forma de federație rigidă, cu decizii luate de structuri nealese, ruptă de realitățile naționale. Asta nu este suveranism anti-UE. Este o poziție critică legitimă.

Dezumanizarea adversarului – o tehnică veche de manipulare

Ce vedem acum este o tehnică de manipulare extrem de veche: demonizarea și dezumanizarea adversarului. Cine nu este „cu noi” este „cu satana”. Exact mecanismul folosit inițial în religie și preluat ulterior de toate ideologiile politice.

De ce funcționează? Pentru că dezumanizarea justifică orice. Dacă adversarul este prost, murdar, periculos și subuman, atunci orice abuz devine acceptabil. Inclusiv anularea alegerilor, inclusiv cenzura, inclusiv disprețul deschis.

Din decembrie 2024 încoace, după alegerile evident fraudate, presa de stat, influencerii sistemului, partidele politice și politicienii au lucrat metodic la construirea acestei imagini horror despre suveraniști. Iar rezultatul este vizibil: oamenii chiar cred această poveste.

Suveranist egal Georgescu? O logică infantilă

Un exemplu personal: zilele trecute, pe X, cineva m-a acuzat că fac propagandă pentru Georgescu. Deși am spus clar, în repetate rânduri, că nu am nicio simpatie pentru el, nu l-am votat și nu am de gând să o fac.

Răspunsul a fost simplu și revelator: „Păi nu esti suveranist?”

Atât. Fără alt raționament. Suveranist = Georgescu. Automat. Fără nuanțe. Fără gândire critică. Este dovada clară a unei gândiri tribale induse.

Disonanța cognitivă în masă – un fenomen rar și periculos

Un alt fenomen extrem de interesant este disonanța cognitivă colectivă. Pe scurt, disonanța cognitivă apare atunci când crezi un lucru, dar realitatea te obligă să faci exact opusul. În loc să recunoști contradicția, îți inventezi explicații ca să poți dormi liniștit noaptea.

Exemplul clasic: fumătorul care știe că fumatul îl omoară, dar spune „bunicu’ a fumat până la 90 de ani”.

În România, disonanța cognitivă a atins un nivel pe care, personal, nu l-am mai văzut nici măcar în comunism.

Recesiunea „bună” și logica răsturnată

Vinerea trecută, când a apărut oficial informația că România a intrat în recesiune, reacția sistemului a fost halucinantă. Toți influencerii mari – Mindruta, Gura, Radu Tudor, presa mainstream – au început să spună că este bine că am intrat în recesiune.

Pentru că „oricum trebuia”. Pentru că „ceilalți sunt de vină”. Pentru că „e un pas necesar”.

Și, mai grav, am văzut oameni obișnuiți care spuneau: „Uite, asta înseamnă că se mișcă ceva”.

Nu, nu înseamnă asta. Este absurd să spui că e bine că ești în recesiune, în timp ce guvernarea actuală, de opt luni, nu a făcut decât să mărească taxe, fără să taie nimic din privilegiile aparatului de stat. Cum am spus de asta toamna, dealtfel.

Avem peste un milion de bugetari, o grămadă de sinecuri, agenții inutile, structuri parazitare. Recent am aflat că există inclusiv o „Agenție Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați”. Patologic.

Și totuși, pentru că oamenii sunt bine manipulați, li s-a părut normal și acceptabil că România intră în recesiune.

Când idolii încep să crape

Disonanța a început să se fisureze abia când Nicușor Dan, idolul unei părți din acest electorat, a anunțat că merge la Trump, la ONU, pe persoană fizică, unde a fost tratat, practic, ca un nebun.

Atunci au apărut primele critici. Dar nici acelea nu duc la o concluzie coerentă. Nu sunt de acord nici cu Nicușor Dan, nici cu suveraniștii. Așa că, probabil, vom avea în curând un nou grup care va înjura pe toată lumea, doar ca să-și rezolve propriile disonanțe cognitive.

Concluzie: un experiment social în timp real

Ce se întâmplă acum în România este un experiment de psihologie socială în timp real. Manipulare, demonizare, disonanță cognitivă, tribalism politic, toate la pachet, orice sa tina fragila coalitie la ciolan.

Este fascinant, dar și profund îngrijorător.

Voi ce părere aveți despre tot acest circ?

Trăim într-o eră în care energia a încetat de mult să mai fie o simplă utilitate. Dacă te uiți atent la tabla de șah a economiei românești, vei vedea că energia a devenit arma supremă de transfer al averii de la baza piramidei către vârf. Ceea ce trăim acum nu este un accident. Este o mutare calculată, rezultatul unei liberalizări forțate începute haotic în 2021 (impulsionată de USR) și cimentată de actuala guvernare printr-un cadru care face imposibilă întoarcerea la prețuri mici. Adica, ne lasa saraci, pe noi, pulimea.

Dacă te întrebi de ce plătești dublu față de anii trecuți, iată analiza obiectiva a mecanismului, cu datele la zi din 2026.

1. Capcana „Liberalizării” și Istoria unui Dezastru Anunțat

Să ne întoarcem puțin în timp pentru a înțelege sursa răului. În 2020-2021, USR și partenerii de guvernare de atunci au apăsat pedala accelerației pentru eliminarea prețurilor reglementate, cu sloganul: „Piața liberă va aduce concurență și prețuri mici”.

Doar că, în șah, o mutare teoretic bună făcută în momentul greșit devine o gafă fatală. Liberalizarea s-a făcut pe o piață cu deficit de producție. Când liberalizezi prețul unde cererea e mai mare decât oferta, prețul nu scade – el crește până la limita suportabilității.

Acea decizie a aruncat consumatorul nepregătit într-o cușcă cu lei. Acum, în 2026, vedem rezultatul final: piața s-a așezat, dar la un nivel de preț care a devenit „noul normal”, mult peste puterea de cumpărare a românului de rând. Pentru ca totul a fost gandit sa fie o specula.

2. Prețul energiei pe bursa OPCOM în 2026

De ce, dacă avem hidrocentrale care produc curent ieftin, noi plătim prețuri de lux? Răspunsul stă în mecanismul Bursei de Energie (OPCOM) și regula „Preț Marginal”.

Chiar luna trecută, în ianuarie 2026, prețul mediu pe Piața pentru Ziua Următoare (PZU) a fost de 790 lei/MWh. Acesta este un preț uriaș pentru o țară cu resursele României.

Cum funcționează mecanismul care te arde la buzunar:

1. Baza: Hidroelectrica produce ieftin, dar nu destul.

2. Vârful: Pentru a acoperi consumul de seară, trebuie să pornim termocentralele scumpe (pe cărbune sau gaz).

3. Regula: Pentru că am avut nevoie de acel ultim MW scump, toată energia tranzacționată la acea oră se vinde la prețul cel mare.

Astfel, în 2026, producătorii de stat fac profituri, iar tu plătești prețul maxim, indiferent de cum a fost produs curentul. Bursa a rămas un cazinou unde prețul este dictat de cel mai scump jucător.

3. Speculația pe piața de energie: amenzi anulate

Îți amintești de amenzile record de 537 milioane de lei date în 2024 unor traderi pentru manipularea pieței (tranzacții de tip „spălare” sau wash trades)? Ei bine, surpriză.
Instanțele din România au început să anuleze aceste amenzi. Unul dintre marii traderi a obținut deja anularea sancțiunii în primă instanță,.

Ce înseamnă asta pentru tine? Că semnalul dat pieței este unul de impunitate. Speculația – vânzarea energiei de la un trader la altul doar pentru a umfla prețul artificial – continuă să fie un sport profitabil în 2026, pentru că arbitrul (ANRE) pare neputincios în fața avocaților din energie.

4. De ce prețul la curent va crește în 2026

Acum că plafonarea a dispărut, ne lovim de costurile reale. Iată cele trei piloni care țin factura sus în februarie 2026:

1. Noile Tarife de Rețea (1 Ianuarie 2026): De la începutul acestui an, tarifele de distribuție și transport au crescut din nou. Companiile de distribuție trebuie să bage miliarde în rețele pentru a susține prosumatorii și mașinile electrice, iar acești bani sunt recuperați direct din factura ta. Aproape 50% din ce plătești acum sunt taxe și tarife de rețea, nu energia propriu-zisă.

2. Taxa pe Carbon (Green Deal): Complexul Energetic Oltenia (CEO) este ținut în viață artificial cu ajutoare de stat pentru a plăti certificatele de CO2, care au devenit tot mai scumpe în 2025-2026. Fără cărbune rămânem în beznă, cu cărbune plătim „taxa de poluare” în prețul final.

3. Geopolitica: România a rămas hub de securitate pentru Moldova și Ucraina. Cererea regională ține prețurile sus. Am importat prețurile din Vest, dar am rămas cu salariile din Est.

5. Concluzie: cât vei plăti la curent în 2026

Suntem în era post-plafonare. Prețul real al pieței pentru consumatorul casnic s-a stabilizat undeva între 1,1 și 1,3 lei/kWh , o dublare față de vechiul plafon de 0,68 lei pe care mulți îl aveau. Dar acum sa vedem cat mai rezista, curba Laffer are rolul ei.

În acest joc de șah:

• USR a deschis cutia Pandorei în 2021.

• Guvernele ulterioare au eșuat în a construi noi capacități de producție la timp (reactoarele modulare și gazul din Marea Neagră sunt încă proiecte pe hârtie sau la început).

• Justiția a dezarmat reglementatorul în lupta cu speculanții, ghinion!

Energia în România anului 2026 este un activ financiar speculativ, nu un serviciu social. Obișnuiește-te cu ideea: ieftinirea energiei este o poveste de adormit copiii, iar factura ta este prețul pe care îl plătești pentru lipsa de viziune strategică a ultimului deceniu. Si ca ai votat raul cel mai mic. Care este cel mai mare.

La început, omul părea serios: promitea pază și becuri pe scară. Dar acum te trezești cu el în sufragerie, măsurându-ți cu șublerul distanța dintre canapea și televizor, pentru că, zice el, „nu respecți unghiul european de vizionare”, iar asta îți afectează productivitatea pe scară.

Ridicolul începe la micul dejun. Administratorul îți bate în ușă pentru că a simțit miros de omletă cu trei ouă, iar norma aprobată la ultimul comitet este de un ou și jumătate per locatar. Îți explică, în timp ce îți notează amenda în carnețel, că excesul tău de proteine privează de resurse apartamentul de la parter, unde locatarii au decis să nu mai gătească deloc pentru că așteaptă să le vină mâncarea prin „programul de catering solidar”. Tu plătești gazul, tu speli tigaia, dar administratorul îți dictează cât de tare să mesteci ca să nu provoci vibrații neconforme în structura blocului.

În baie, asociația a decis să standardizeze lungimea hârtiei igienice, așa că administratorul vine în inspecție să verifice dacă nu cumva folosești mai multe pătrățele decât prevede regulamentul de igienă sustenabilă. Dacă îndrăznești să tragi apa de două ori, ești acuzat de „atentat la rezervele de apă ale imobilului” și ți se instalează un limitator care îți transformă dușul într-o experiență similară cu picătura chinezească. Mai mult, administratorul a decretat că, de marțea viitoare, toți locatarii trebuie să folosească aceeași marcă de șampon, una care miroase a carton ud, pentru că producătorul este vărul său de la etajul patru și trebuie „sprijinită economia locală a scării”.

Să nu uităm de celebra „subvenție pentru becuri inteligente”. Asociația îți dă gratis becuri care se aprind singure când intri în cameră. Ce nu îți spune este că becurile respective au microfoane încorporate, care raportează la centru dacă vorbești urât despre asociație la masa de prânz. Dacă senzorul detectează „vibrații de nemulțumire”, îți taie automat curentul pentru 24 de ore, ca măsură de reeducare. Ai primit niște becuri de 20 de lei, dar ai pierdut dreptul de a mai spune ce gândești la tine în bucătărie fără să rămâi pe întuneric.

Abuzul suprem vine însă la portofel. Fondul de rulment, la care tu contribui lunar, a devenit pușculița personală a administratorului pentru proiecte fanteziste. Te trezești că plătești o taxă de „solidaritate climatică” pentru vecinul de la etajul șase, care și-a spart singur geamurile iarna trecută, într-o criză de nervi, și acum are nevoie de încălzire subvenționată. Când ceri socoteală, administratorul te privește cu dispreț și îți spune că banii tăi au fost deja donați unei asociații de blocuri din cartierul vecin, care n-au mai plătit întreținerea de zece ani, dar au „potențial de înfrumusețare”. Dacă încerci să protestezi, administratorul angajează, tot din banii tăi, o firmă de pază care să-ți blocheze ușa de la intrare până când înveți să fii „recunoscător” pentru privilegiul de a sta în blocul lor.

Această comedie amară este, din păcate, povestea apartenenței României la Uniunea Europeană. Ne-am dorit să fim parte dintr-o familie civilizată, dar ne-am trezit într-o asociație unde administratorul de la Bruxelles ne rearanjează mobila în casă, ne stinge lumina când avem chef de citit și ne trimite economiile spre „scări” care nu ne privesc. Am ajuns să fim proprietari doar pe impozite, în timp ce libertatea noastră de a decide ce facem în propria sufragerie a fost confiscată de un comitet care ne tratează ca pe niște chiriași indisciplinați în propriul stat. Aderarea a devenit, astfel, procesul prin care am cedat cheia de la casă în schimbul promisiunii că administratorul ne va lăsa, din când în când, să ne uităm pe geam la curtea pe care tot noi o plătim.

Preluat de la DexV, unul dintre cele mai misto conturi de pe X-ul romanesc!

Și, spre uluirea mea, acest subiect nu este dezbătut de nimeni: nici de opoziție, nici de putere, nici de UE, nici de NATO, nici de nimeni. Pentru că, dragilor, să fim lămuriți: vorbim de vecinătatea și de cea mai lungă graniță cu o țară care va ieși dintr-un război în care fiecare va avea arme, în care se va face foamea la greu, în care lumea va sta la lumânare și în care oamenii vor fi disperați.

Și, credeți-mă, ucrainenii sunt la fel de întreprinzători ca și noi și pot fi la fel de nemiloși cum era România în anii ’90, pentru cei care mai țin minte și au trăit acele vremuri. Acum, nu spun că o să ne invadeze Ucraina, să ne lămurim.

Spun doar că este o șansă considerabilă, dată fiind lungimea graniței cu Ucraina și lenea proverbială a armatei, poliției și grănicerilor români, ca unii dintre ei să vină încoace, cu arme sau fără, și să întreprindă diverse operațiuni, să facă diverse afaceri ilegale și așa mai departe.

Cum erau băieții ăia numiți „racheți” într-o vreme, dintre care un număr considerabil erau ucraineni. Și asta n-o spun pentru că n-am ce face într-o seară de luni și vreau să inventez un subiect de podcast, ci pentru că cei care ați trăit în nordul României sau care aveți prieteni pe acolo știți la fel de bine ca și mine ce se întâmplă.

De exemplu, eram în 2019 în Vișeul de Sus și am vrut să mergem pe un traseu turistic, să lăsăm mașina și apoi să ne plimbăm. Proprietarul – era un fel de cabană sau hotel, în fine, o casă mai mare unde stăteam – ne-a atras atenția să nu ne pună naiba să lăsăm mașina, mai ales că era nouă, prin pădure sau pe undeva, pentru că trece granița în Ucraina instant.

Pe urmă am văzut tot felul de chestii ciudate în zona aia: mașini cu numere de Ucraina, conduse efectiv de copii mici. Nu știu pe unde veneau, cum veneau și așa mai departe. Am văzut tot felul de ciudați prin zona aia. Și vorbim de 2019 aici, da? Deci o perioadă în care încă nu începuse războiul, era pace și așa mai departe.

Pe urmă, cei care stați prin Maramureș sau prin Borșa știți celebra poveste cu ucrainenii care au confiscat un camion de lemne sub amenințarea unor Kalașnikovuri, pentru că niște băieți trecuseră cu drujba granița și apoi au venit la casele celor care au făcut treaba asta și le-au explicat că data viitoare nu o să-i mai avertizeze. Și, repet, asta s-a întâmplat în vremuri de pace.

Cum, în vremuri de pace, se plimbau o grămadă de țigani prin pădure, se dădea șpagă la grăniceri să se treacă absolut liniștit în Ucraina, să se vină cu absolut orice de acolo și așa mai departe. Deci, repet, astea nu sunt povești.

Am prieteni în Maramureș cu care am lucrat ani de zile și știu sigur că nu inventează. Deci, repet, astea erau în vremuri de pace. Acum avem de-a face cu o populație înrăită după patru ani de război, deja au intrat în al cincilea.

Avem de-a face cu o populație înarmată nediscriminatoriu. Toată lumea care a vrut să aibă o armă o are și mă îndoiesc că o să o depună foarte repede, pentru că probabil o să fie ca în Serbia, unde știu clar că au arme încă și în zilele noastre, deși, dacă vă amintiți, războiul ăla a fost prin anii ’90.

Și mai ales că văd că Uniunea Europeană se tot agită să îi bage pe repede înainte în Uniune, ceea ce mie mi se pare o nesimțire totală și o lipsă totală de considerație pentru restul țărilor, pentru că n-au nicio treabă cu standardele UE. Sunt exact România în anii ’90 și războiul ăsta nu i-a adus cu nimic mai aproape de standardele UE, din păcate.

Dar dacă, după cum au spus zilele astea niște somități ale Uniunii Europene, o să li se dea niște drepturi ale țărilor membre înainte să fie membri, închizi și tu ochii, s-ar putea ca unul din alea să fie să intre foarte liniștit și în România.

Și asta o să fie o chestie foarte nasoală pentru noi. Pentru că știți că oricum prin granița aia se trece liniștit; acum o să treacă și mai liniștiți prin granița oficială. Nici măcar nu trebuie să se mai obosească să o ia pe cărările de prin munți.

Și Dumnezeu cu mila, pe urmă. Și dacă asta se întâmpla în anii ’90, poate că eram mai pregătiți, pentru că pe vremea aia poliția era mai dură, mai comunistă, mai cum vreți voi să ziceți, dar era un pic mai fermă când făcea ceva.

Acum nu știu dacă ați văzut recent polițiști sau ați avut de-a face cu ei, să vă uitați la ei. Sunt niște d-ăștia pensați, cu unii cu câte o pițipoancă după ei de la un sughiț, ca Damandoi, și pe la țară e și mai jenantă treaba. Deci mă îndoiesc foarte tare că băiețașii ăștia o să facă față unor potențiali foști combatanți din războiul cu Rusia.

Și apoi mai este, bineînțeles, problema: ce facem cu ei după ce îi prindem? Îi trimitem înapoi și vin iar? Îi băgăm pe aici, pe la pușcărie, și îi ținem noi?

Cum se va rezolva chestia asta? Și cum de nu vorbește nimeni despre ea? Pentru că este un scenariu clasic. Întotdeauna, după ce se oprește un război într-o țară, economia e la pământ, oamenii sunt disperați, oamenii se întorc de pe câmpul de luptă, iar sindromul post-traumatic nu e ceva cu care te joci.

Adaptarea la societate este mult mai grea după aceea. Iar oamenii ăștia vor avea zero probleme să comită crime, să facă trafic de droguri, prostituție sau orice le va aduce un ban, pentru că trebuie să-și țină familiile în viață.

Și asta e foarte greu de făcut într-o țară care, pe lângă faptul că e distrusă economic de război, începe să fie distrusă și ca infrastructură. Rușii bombardează tot mai mult punctele de înaltă tensiune, de electricitate și diverse alte structuri.

Nu mai bombardează, de exemplu, centrala atomică, dar bombardează structurile care o leagă de rețeaua națională de curent. Rezultatul este cam același. Uniunea Europeană are alte standarde în domeniu, are alte mecanisme, nu o să poată să-i ajute prea tare pe tema asta.

Și chiar dacă vor încerca să-i ajute, Kievul este cam în adâncime ca să-i dai electricitate foarte rapid. Deci problemele vor dura chiar și după ce se va încheia pacea asta, care oricum cred că va mai tărăgăna niște luni de zile, pentru că Zelenski are de ales între a fi strâns de gât de Trump sau a fi strâns de gât de extrema dreaptă din propria țară, care nu vrea niciun compromis cu Rusia.

Deci eu zic că este un moment bun să ne gândim la interesele României, strict ale României, în cazul ăsta, și să ne gândim și la ce se va întâmpla după acest război.

Voi ce părere aveți?

Fenomenul a fost botezat deja „SaaSpocalipsa” (o combinație între SaaS – software-ul pe bază de abonament – și Apocalipsă), iar vinovatul principal este o companie numită Anthropic.

Cine este acest Claude și de ce se teme toată lumea de el?

Dacă de ChatGPT a auzit toată lumea, Claude este „vărul” său mai discret, dar extrem de capabil, creat de compania Anthropic. Dacă GPT este ca un prieten enciclopedist care știe de toate și îți scrie poezii, Claude este tipul acela extrem de organizat și serios care vrea doar să-și termine treaba la birou. Si cam singurul bot cu care am lucrat de 2 saptamani la configurat chestii, care nu e imbecil. Dar e dureros de scump!

Revenind! Până acum, aceste inteligențe artificiale erau ca niște „creiere într-un borcan” – puteai să vorbești cu ele, dar ele nu puteau face nimic în afara ferestrei de chat. Pe 3-4 februarie, Anthropic a decis să-i dea lui Claude „mâini și picioare” prin lansarea unor plugin-uri.

De ce a picat bursa doar de la asta?

Imaginați-vă că aveți o firmă cu 20 de angajați care fac analize financiare sau verifică contracte juridice. Pentru fiecare angajat, plătiți un abonament lunar la un software specializat (ca o chirie pentru uneltele lor). Acesta este modelul „per utilizator” pe care s-au construit averile giganților din tehnologie.

Dar iată ce a schimbat Claude:

1. De la „Chat” la „Muncă”: Noile plugin-uri îi permit lui Claude să intre singur în fișiere, să organizeze foldere, să facă calcule complicate în Excel și chiar să verifice contracte juridice cap-coadă fără ca un om să-i spună la fiecare pas ce are de făcut.

2. Panica „Licențelor”: Investitorii au realizat brusc că, dacă un singur „robot” Claude poate face munca a 10 oameni, firma respectivă nu va mai plăti 20 de abonamente la software, ci probabil doar unul sau două.

3. Adio, intermediari: Multe companii trăiau din faptul că aveau baze de date imense la care doar ele aveau acces. Acum, Claude se poate conecta direct la sursele de date și poate trage concluzii singur, făcând acele platforme scumpe să pară brusc... inutile.

Subscribe now

Repercusiunile: Cum se schimbă „șahul” economic

Nu e vorba doar de niște cifre pe un ecran; acest cutremur va schimba modul în care vom lucra în următorii ani:

• Software-ul devine o utilitate, nu un lux: Software-ul nu mai este „regele”. Valoarea se mută de la unealta pe care o folosești (programul de calculator) către inteligența care știe să o folosească.
  

• Probleme pentru outsourcing: Țări care se bazează pe armate de oameni care fac muncă de date repetitivă (cum este India) sunt în alertă maximă. Dacă AI-ul poate face „munca de jos” a unui jurist sau analist financiar în câteva secunde, acele joburi trebuie regândite complet. Mai ales ca multe roluri sunt de plimbat hartii si dat forward la mailuri, sa fim realisti.
  

• Lupta pentru date brute: În viitor, nu va mai conta cine are cel mai frumos program de calculator, ci cine are datele cele mai bune pe care să le „hrănească” acestui AI.

În concluzie, am trecut oficial de la AI-ul care ne răspunde la întrebări despre rețete de cozonaci la AI-ul care poate lăsa fără obiectul muncii platforme software întregi. A fost o trezire brutală la realitate pentru investitori, care au înțeles că, în lumea inteligenței artificiale, nu mai plătești pentru „unealtă”, ci pentru rezultatul final.

Citeste si cu ce se ocupa zilele astea ONG-ul nostru Patria Prima in ultimul podcast, care are si transcriere daca nu ai chef sa ma asculti pe mine.