Dar, spre deosebire de acest blog, Patria Prima inseamna investigatii si reclamatii si posibilitatea de a face ceva in societatea asta. Derapajele erau doar critici, comentarii si atata, impactul social era spre zero, sa fim realisti. Dar mi-au permis sa cunosc oameni misto, sa imi formez niste opinii, sa iau pulsul societatii. La fel ca si Linkedin-ul si X.

Si dupa atatia ani de comentat, injurat, criticat, e vremea sa fac si ceva, altfel ar fi doar o ipocrizie. Si cum politica nu ma pasioneaza, consider ca un ONG este o metoda buna sa incep sa fac niste diferente. Nu voi schimba lumea, dar nici nu mai sparg seminte pe margine.

Asa ca acesta este ultimul meu Derapaj, dar nu cel din urma, pentru ca vom continua pe Patria Prima cu unele mult mai legale si de efect. Deja l-am scos la iveala pe infractorul de la Legiunea Romana Getica, Sergiu Mesesan si trecutul sau in puscarie si am prins Recorder, culmea cinstei jurnalistice, cu ocaua mica. Am depus si un dosar la DNA Brasov, in ianuarie.

Avem multiple investigatii in desfasurare si prefer sa dedic mai mult timp ONG-ului, pentru ca oricum lucrurile se misca incet.

Legat de bani, daca cei care au subscris, carora le multumesc inca odata! ii doresc inapoi, sa imi dea reply la mailul acesta cu detaliile returnarilor. O sa mut contul de payment, Stripe, de aici pe , oricum banii se duceau in contul ONG-ului si pentru el i-am cerut mereu.

De asemenea, o sa mut si baza de date cu mailurile cititorilor pe Patria Prima, cei ce doresc se pot dezabona oricand, ceilalti sunt bine veniti si suntem fericiti sa-i avem alaturi de noi in noua aventura!

Multumesc tuturor care m-au citit in acesti 3 ani, sa stiti ca blogul asta a insemnat mult pentru mine si am tot prelungit momentul asta de prin februarie, de cand ma gandesc la el. Dar trebuie sa ne inclinam in fata realitatii si sa ducem bataliile pe care putem sa le ducem, in timpul avut la dispozitie.

Multumesc din nou si va astept pe !

Fenomenul există peste tot în lume. În America ai avut mișcări precum Black Lives Matter, în Europa există sute de ONG-uri și activiști care găsesc discriminare în absolut orice, iar în România unul dintre cele mai cunoscute exemple este Gelu Duminică, de profesie victima si țigan.

Pentru cei care nu știu cine este, Gelu Duminică este sociolog, activist și asistent universitar, devenit una dintre principalele voci publice atunci când vine vorba despre rasism și relația dintre români și țigani. A intrat la Sociologie pe locurile rezervate țiganilor după ce picase anterior, a ajuns asistent universitar, doctor în sociologie și, bineînțeles, are și ONG. Nimic ilegal sau anormal până aici. Problema este alta: Gelu și-a construit întreaga imagine publică pe ideea că românii sunt permanent vinovați și că țiganii sunt permanent victimele lor inocente.

De ani întregi vede rasism peste tot, găsește discriminare peste tot și transformă orice conflict social într-o dovadă că România este aproape o societate opresivă pentru romi. Și, aparent, modelul funcționează foarte bine financiar. Chiar el declara că are o casă de peste 311 de metri pătrați în București, ceea ce ridică inevitabil niște întrebări legitime despre cum ajunge un activist și asistent universitar să trăiască atât de bine din discursul ăsta permanent despre marginalizare și suferință. Si cum e marginalizat ca si țigan.

Despre bani, finanțări, proiecte și rezultate concrete se va ocupa Patria Prima.. Pe mine mă interesează altceva: modul în care astfel de oameni contribuie direct la amplificarea tensiunilor dintre români și țigani, doar ca sa faca un ban.

Recent, Poliția Română a distribuit o reclamă bazată pe amintirile lui din copilărie, în care copiii români sunt prezentați aproape ca niște mici monștri intoleranți care traumatizează un copil rom nevinovat. Aceasta reclama este rezultatul unei minti bolnave, ceea ce face si mai grava popularizarea sa de catre Politia Romana.

Problema este că foarte mulți dintre noi, care am crescut în anii ’90 în cartiere cu țigani, ne amintim o realitate mult mai complicată și mult mai puțin convenabilă pentru narativul oficial de victima al lui Gelu.

Eu am copilărit în Colentina, într-o perioadă în care zona era plină de țigani. Și îmi aduc aminte foarte clar cine venea să-ți ceară pachetul, cine te întreba dacă ai bani sau țigări și cine îi explica unei diriginte tinere, la primul ei job, ce i-ar face și în ce poziții.

Îmi aduc aminte și cum profesorii mergeau pe acasă după țiganii care nu veneau la școală, ca să-i aducă forțat să ia un 5 și să fie trecuți clasa, pentru că exista presiune politică să nu existe abandon școlar în statistici. Asa treceau clasa.

Subscribe now

Asta era realitatea acelor ani. Una complicată, urâtă pe alocuri și imposibil de redus la formula simplistă „români răi versus țigani victime”. Era nitel invers pentru ca țiganii erau uniti, asta am admirat mereu la ei. Romanii nu prea.

Și aici apare problema majoră cu activiști precum Gelu Duminică. Ei nu discută aproape niciodată despre partea incomodă. Nu discută despre abandonul școlar uriaș din anumite comunități, despre căsătoriile extrem de timpurii, despre criminalitate, despre refuzul educației sau despre faptul că multe dintre probleme sunt perpetuate chiar din interiorul acelor comunități. Nu. Toată discuția este redusă obsesiv la ideea că vina aparține majorității și că românii sunt, în esență, niște oameni intoleranți care trebuie permanent educați și certați.

A scos de la naftalina pana si mizeria asta, despre care bunicii mei imi povesteau cum ii speriau strabunicii. Deci orice sa dezgroape niste ura, sa arate ca e nasol.

După mai bine de 30 de ani de la Revoluție, discursul ăsta începe să devină ridicol. România s-a schimbat enorm. Astăzi lucrează aici indieni, pakistanezi, chinezi și oameni din toate colțurile lumii. Nimeni nu mai oprește pe cineva să muncească, să învețe sau să facă bani doar pentru că este țigan. Dar activiștii de tipul ăsta nu pot accepta ideea că lucrurile sunt mai nuanțate, pentru că întreaga lor relevanță publică depinde de existența permanentă a conflictului rasial.

Dacă mâine ar dispărea complet rasismul, oameni ca Gelu Duminică ar rămâne fără obiectul muncii. Nimeni nu l-ar mai chema la televiziuni, nimeni nu l-ar mai întreba despre discriminare și nimeni nu i-ar mai finanța proiectele. Exact cum îl chemi pe Arafat când e o epidemie sau pe un corespondent de război când explodează un conflict, pe Gelu Duminică îl chemi când trebuie să ți se explice cât de rasistă este România. Ca intotdeauna o sa zica ca e oribil.

Problema este că oamenii de tipul ăsta nu reduc tensiunile dintre români și țigani. Le întrețin. Le amplifică. Pentru că fiecare conflict, fiecare incident și fiecare poveste trebuie reinterpretate permanent într-o cheie ideologică în care există victime absolute țiganesti și romanii sunt nasoi

Și aici apare partea cea mai toxică: faptul că nimeni nu are voie să comenteze nimic fără să fie imediat etichetat drept rasist, extremist sau cine știe ce altă etichetă isterică folosită pentru a închide discuția înainte să înceapă. Si toti tac si il lasa pe nea Duminica sa-si faca linistit jocul.

Din fericire, perioada în care astfel de personaje publice erau complet intangibile începe să se termine. Dacă un om are voie să acuze constant societatea românească de rasism, atunci societatea are perfect dreptul să întrebe și cine este acel om, cum și-a construit influența, din ce bani trăiește, ce rezultate concrete are și cât de mult contribuie el însuși la tensiunile pe care pretinde că le combate. Patria Prima investigheaza aceste lucruri in prezent si va prezenta public concluziile.

Asta nu este rasism ci dreptul normal de a pune întrebări despre niște oameni care ani de zile au avut monopol aproape complet pe un anumit tip de discurs public. Epoca tacerii a luat sfarsit si puteti ajuta si voi ONG-ul nostru sa faca asta, donand aici

E foarte interesant de vorbit cu el tocmai din cauza asta. După ce i-am povestit experiența mea de la Haga și faptul că abia așteptam să fac o înțelegere ca să pot lucra remote și să mă întorc în România, mi-a spus că și el, inclusiv la ultimele treburi pe care le-a avut afara, a încercat de fiecare dată să se întoarcă acasă cât mai repede.

Nu pentru că România ar fi raiul pe pământ. Nu e cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai minunat loc de pe planetă. Dar e locul nostru. Aici știm regulile, știm cultura, știm la ce să ne așteptăm, știm exact ce și cum.

E drept, poate că amândoi avem deja o vârstă și devenim mai puțin flexibili, mai puțin dispuși să ne adaptăm la orice. Dar mai e ceva: niciunul dintre noi nu mai are motivația aia pe care au avut-o românii acum 20 de ani, când au plecat efectiv de foame.

El s-a dus pentru un business în care lucra deja, ca să deschidă birouri noi. Eu m-am dus ca să lucrez pe o chestie de AI pe care n-aș fi găsit-o în România, pe niște bani pe care, într-adevăr, nu i-aș găsi aici. Dar eu nu mai trebuie să plec afară ca să găsesc niște bani decenți. Ăsta era un job foarte bine plătit, într-un domeniu care mă interesa și pe care nu-l găseam aici. Atât.

Niciunul dintre noi nu s-a dus de foame.

Și, ca să fie clar, dacă jobul ăsta cade și găsesc ceva bun în afară, o să mă duc. Nu vreau să mă limitez la ce găsesc în România. Din păcate, România nu e vreun vârf al dezvoltării tehnologice în ultima vreme, iar multe firme de IT de aici s-au limitat la a da programatori în lohn, ca firmele de făcut haine. Lucrează pentru produse externe, fără să construiască mare lucru aici.

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza mizeriile facute de politicieni si birocrati si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

Read more

Nu era raiul pe pământ. Să nu idealizăm Evul Mediu, că nu era nici Netflix, nici vacanta, nici dreptul de a te plânge elegant pe internet. Dar omul acela, cu toate limitele lui, știa un lucru: viața era a lui. Proastă, grea, plină de noroi și nedreptăți, dar a lui. Dacă voia casă, o ridica. Dacă voia mâncare, cultiva. Dacă voia apărare, punea mâna pe furcă si mai lua niste vecini. Dacă voia educație, depindea de familie, biserică, breaslă sau vreun unchi mai răsărit.

Astăzi, omul modern a făcut un schimb mult mai rafinat. Nu mai vine perceptorul călare. Vine civilizat, prin reținere la sursă, TVA, accize, contribuții, taxe locale, impozite, roviniete, autorizații și alte mici poezii fiscale. Nu mai dai doar zeciuială. Dai uneori aproape jumătate din ce câștigi, apoi mai plătești o dată când cumperi ceva, apoi încă o dată când îl deții, apoi încă o dată când îl vinzi. Dar măcar e digitalizat. Suferința are si interfață in ziua de azi, nu e ironic?

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

În schimb, primești promisiunea supremă: „se ocupă statul”. Sau primaria. Sau administratorul. Cineva.

Statul se ocupă de sănătate. Așa că omul plătește contribuții, apoi își face programare peste trei luni, apoi merge la privat „ca să fie sigur”. Statul se ocupă de educație. Așa că părintele plătește taxe, apoi meditații, apoi rechizite, apoi fondul clasei, care nu există oficial, dar are o vitalitate demnă de patrimoniu UNESCO. Statul se ocupă de drumuri. Așa că omul își schimbă bucșele mai des decât perdelele. Statul se ocupă de siguranță. Așa că cetățeanul își pune cameră, alarmă, gard mai înalt și speră că poliția ajunge înainte să ajunga infractorul la el.

Și totuși, paradoxal, omul cere mai mult. Nu pentru că ar fi prost, ci pentru că a fost obișnuit să creadă că orice problemă are un ghișeu, o instituție, un program național și un purtător de cuvânt. Orașul e murdar? Să facă primăria. Copiii nu știu să citească bine? Să facă ministerul. Spitalul e praf? Să facă guvernul. Țara merge prost? Să vină cineva competent. Cineva. Oricine. Doar să nu fim noi.

Aici e marea schimbare: nu doar că statul a luat mai mult din bani, ci a luat treptat și din reflexele omului. I-a luat obiceiul de a se organiza cu vecinii. I-a luat curajul de a repara ceva fără aprobare. I-a luat ideea că libertatea vine la pachet cu răspundere, nu doar cu drepturi scrise frumos pe site-uri oficiale. Am "externalizat”viata. La propriu. Ca un job dat indienilor.

Omul vechi era dependent de natură, de boier, de foamete și de noroc. Omul nou e dependent de sistem. Diferența e că sistemul are formular, in rest, tot de papagal ramai.

Nu înseamnă că statul nu trebuie să existe. Ar fi absurd. O societate modernă are nevoie de spitale publice, școli, infrastructură, ordine, reguli, apărare și instituții care să nu lase totul la cheremul celui mai tare din parcare. Problema nu e existența statului, ci transformarea lui într-un tatuc universal.

Când lași tot mai mult în grija statului, primești la schimb o viață ceva mai comodă, dar și o cetățenie mai moale. Te obișnuiești să reclami, nu să participi. Să aștepți, nu să construiești. Să votezi o dată la câțiva ani și apoi să te miri că aleșilor li se rupe de ce au promis.

Pe viitor, direcția poate fi destul de simplă: dacă omul continuă să cedeze responsabilitate în schimbul confortului, statul va crește. Nu neapărat mai eficient, ci doar mai prezent. Va regla mai mult, va taxa mai mult, va promite mai mult și va cere mai multă conformare. Iar cetățeanul, deja antrenat, va protesta online, va ofta și va da cu cardul mai mult.

Riscul nu e să ajungem într-o dictatură cu bocanci pe stradă. Asta e varianta spectaculoasă, bună de filme. Riscul mai realist e o societate cu oameni liberi pe hârtie, dar neputincioși în practică. Oameni care au drepturi, dar nu mai au inițiativă. Au acces la servicii, dar nu mai au comunități. Au opinii, dar nu mai au deprinderea de a face ceva concret.

Libertatea nu dispare mereu cu zgomot. Acum se duce dracului politicos, în rate, cu notificări pe telefon și cu sloganuri despre binele comun, valori europene si alte mizerii.

Întrebarea nu e dacă statul trebuie să facă lucruri. Trebuie. Întrebarea e ce mai face omul, în afară de a plăti, a cere și a se enerva. Pentru că o lume în care toți așteaptă să vină statul e o lume în care, la final, nu mai vine nimeni daca nu e in interesul lor. Si revenim frumos la Evul Mediu, ceva mai bine regizat.

Poate că adevărata maturizare nu înseamnă să cerem stat mai mic sau mai mare, ci să cerem stat mai competent și cetățeni mai puțin comozi. Să nu mai confundăm protecția cu dependența și drepturile cu scutirea de responsabilitate. Dar statu relax, ca nu se va intampla.

Pe vremuri, omul dădea zeciuială și rămânea cu restul vieții pe cap. Azi dă mult mai mult și speră să-i ia cineva viața în administrare. Doar că viața, oricât ai externaliza-o, tot la tine se întoarce. Ca un caine bătut.

Asta s-a întâmplat și cu Occidentul. Perioada aproximativă dintre anii ’60 și 2008 a fost, pentru lumea vestică, una dintre cele mai prospere, libere și stabile epoci din istorie. Oamenii au crescut într-un sistem care funcționa suficient de bine încât să nu mai înțeleagă ce l-a făcut posibil. Democrația, libertatea de exprimare, bunăstarea, siguranța, accesul la educație și la muncă au ajuns să fie percepute ca fundal natural al vieții, nu ca rezultat al unor conflicte, sacrificii și decizii grele.

Din momentul în care o societate nu mai înțelege ce trebuie apărat, începe să-și inventeze alte priorități. Nu mai discută despre competență, productivitate, securitate, ordine socială sau conservarea mecanismelor care au produs prosperitatea, ci se pierde în teme simbolice, în isterii ideologice și în conflicte artificiale. În loc să protejeze structura care a făcut-o puternică, începe să o roadă din interior, convinsă că nimic rău nu se poate întâmpla cu adevărat.

Așa au apărut obsesii politice care nu mai au legătură cu supraviețuirea unei civilizații. Discursul public ajunge să fie dominat de teme identitare, de vinovății colective, de activism permanent, de drepturi tot mai abstracte și de cauze tot mai îndepărtate de realitatea omului care muncește, plătește taxe și încearcă să țină o familie, o firmă sau o țară în picioare. În același timp, lucrurile fundamentale sunt lăsate să putrezească.

Se ocupa de lgbt, discriminarea rasei albe, drepturile gandacului de Colorado si tot felul de ineptii nascute din mintile bolnave ale diversilor care ajung in politica votati de o societate prea permisiva.

Uniunea Europeană este unul dintre cele mai clare exemple. În loc să se concentreze pe competitivitate economică, energie ieftină, industrie, securitate și controlul frontierelor, a preferat ani la rând să funcționeze ca un aparat birocratic rupt de realitate.

Migrația masivă a fost tratată aproape religios, ca și cum milioane de oameni aduși din spații culturale și economice complet diferite se vor integra miraculos și vor deveni peste noapte doctori, ingineri și contribuabili model. Nu a existat realism, nu a existat selecție serioasă, nu a existat o discuție rece despre costuri, presiune socială și capacitate de absorbție.

Dementul ala care conduce Anglia a spus ca musulmanii sunt noua fata a tarii sale.

La fel s-a întâmplat și cu Ucraina. Ce se întâmplă acolo este tragic, dar tragedia nu anulează realitatea strategică. Europa s-a aruncat într-un conflict de uzură cu Rusia prin proxy, cu costuri enorme, fără să explice serios cât poate susține economic această direcție. Zeci sau sute de miliarde au fost împinse într-un război care a devenit aproape singurul discurs legitim al liderilor de la Bruxelles.

Iar asta este convenabil, pentru că în momentul în care discuția s-ar muta pe starea reală a Uniunii Europene, pe stagnarea economică, pe dezindustrializare, pe energie, pe birocrație și pe pierderea competitivității, mulți dintre acești lideri ar avea probleme serioase să explice ce au făcut.

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

Subscribe now

Mecanismul seamănă izbitor cu cel din „1984”: există mereu un război, un dușman, o criză externă care justifică totul și care împinge realitatea socială în plan secund. Când ai permanent o amenințare externă, nu mai trebuie să dai explicații complete despre eșecurile interne. Totul se comprimă într-un singur mesaj: nu pune întrebări acum, pentru că avem un dușman.

În paralel, apare și controlul narativ. Platforme, algoritmi, rețele sociale și mecanisme de „verificare” ajung să decidă ce este adevărat și ce nu este adevărat. Iar, într-un mod deloc surprinzător, adevărul oficial ajunge foarte des să coincidă cu interesul celor care au fost sau sunt la putere. Tot ce susține coaliția corectă este responsabil, european, civilizat și democratic. Tot ce o critică devine suspect, extremist, toxic sau dezinformare.

Iar rezultatul se vede în calitatea liderilor. Occidentul a ajuns să producă figuri politice tot mai slabe, tot mai isterice, tot mai dependente de imagine și tot mai incapabile să gândească strategic. Trump a fost văzut de mulți, inclusiv de mine, ca o reacție necesară la sistem. Am crezut că poate fi o corecție. Nu este nicio rușine să spui că ai greșit. Omul a luat-o complet razna și a devenit, la rândul lui, simptomul unei lumi care nu mai poate produce soluții coerente, ci doar reacții la alte reacții.

În Europa situația nu este mai bună. Macron este produsul perfect al elitei tehnocratice care vorbește mult și rezolvă puțin. În Marea Britanie, discursul politic s-a rupt și el de realitate, iar liderii par mai preocupați să gestioneze sensibilități, blocaje și formule de comunicare decât să spună clar ce se întâmplă cu țara lor. Totul este împachetat si interpretat

Problema de fond este că societățile vestice și-au pierdut cultura luptei. Au pierdut obișnuința conflictului real, instinctul de apărare și capacitatea de a spune nu. Când oamenii trăiesc mult timp în confort, ajung să creadă că lumea va continua să funcționeze de la sine. Cât timp au ce pune pe masă, cât timp au un salariu, o vacanță, Netflix și un sentiment minim de stabilitate, nu se mișcă nimic. Nemulțumirea există, dar nu se transformă în acțiune.

De aceea cresc partide precum AFD în Germania. Dar nici acolo lucrurile nu sunt simple. Faptul că un partid este etichetat drept „opoziție de dreapta” nu înseamnă automat că va schimba ceva fundamental. Sistemul are o capacitate extraordinară de a absorbi opoziția, de a o controla, de a o domestici sau de a o transforma într-o supapă. În multe cazuri, oamenii cred că votează împotriva sistemului, dar de fapt primesc o variantă controlabilă a aceleiași structuri. Cum dracu sa ai un partid de dreapta condus de o lesbiana?

Pentru cei care înțeleg ce se întâmplă, situația nu este nici amuzantă, nici simplă. Poți să scrii, poți să explici, poți să încerci să construiești alternative, dar până când masa mare de oameni nu simte direct costul degradării, lucrurile nu se vor mișca decisiv. Societățile nu se trezesc din argumente. Se trezesc din foame, inflație, șomaj, pierdere de siguranță și colaps de nivel de trai.

De aceea este naiv discursul cu „de ce stau românii în casă?”. Stau în casă pentru că încă le este suportabil. Așa funcționează oamenii. Vor ieși când nu le va mai fi bine, când presiunea va deveni personală și când costul pasivității va fi mai mare decât riscul acțiunii. Până atunci, nemulțumirea rămâne în conversații, în comentarii, în frustrări private și în mici izbucniri fără efect sistemic.

România știe foarte bine lecția asta, chiar dacă preferă să o romantizeze. Nici în 1989 nu ne-am ridicat pur și simplu dintr-o conștiință civică pură și bruscă. A fost nevoie de context extern, de degradare internă, de acumulare, de fisuri în sistem și de un moment în care lucrurile au devenit imposibil de ținut sub capac. Așa se mișcă istoria, nu prin treziri morale frumoase, ci prin presiune acumulată.

Cam de aceea se duc civilizațiile în cap. Nu pentru că vine o zi dramatică în care totul se prăbușește spectaculos, ci pentru că, înainte de prăbușire, apare o perioadă lungă în care elitele se rup de realitate, populația se obișnuiește cu inerția, iar prioritățile reale sunt înlocuite cu mizerii nascute din obsesiile unor ratati. Occidentul este acum în această fază. Încă are bani, instituții și infrastructură, dar direcția este tot mai proastă.

Problema noastră este că România nu stă în afara acestui proces. Suntem prinși la mijloc și depindem economic enorm de Vest. Dacă Vestul încetinește, noi simțim. Dacă Germania intră în criză, noi simțim. Dacă Uniunea Europeană pierde competitivitate, noi simțim. Nu avem luxul de a privi de pe margine, pentru că suntem legați de acest sistem prin bani, comerț, joburi, investiții și migrație.

Asta face situația și mai complicată. Nu doar că asistăm la degradarea unui model civilizațional, dar depindem de el exact în timp ce se degradează. Iar asta este poate cea mai proastă poziție posibilă: suficient de aproape ca să plătim nota, dar prea departe ca să putem controla direcția..

Ce este eYou

eYou este o nouă platformă de social media prezentată ca alternativă europeană la rețelele mari precum X, Facebook, TikTok sau Instagram. Ideea din spatele ei sună, la prima vedere, foarte bine: o rețea socială construită în Europa, cu date stocate în Europa, cu reguli mai transparente, cu mai puține bule informaționale și cu mai multă „încredere” în conversația publică.

Platforma se promovează ca un răspuns european la haosul din social media actuală. În locul algoritmilor opaci, al conținutului viral împins artificial și al dezinformării care circulă nestingherit, eYou promite o experiență mai curată, mai serioasă și mai controlată. Practic, vrea să fie o rețea socială pentru oameni care discută politică, societate, geopolitică, idei și teme publice importante. Fara sa isi ia neamurile la intrebari.

Pe hârtie, totul sună civilizat. O rețea socială europeană, construită în jurul transparenței, suveranității digitale și protecției datelor, pare exact genul de produs pe care mulți îl așteptau. Problema apare când te uiți mai atent la mecanismul central al platformei: verificarea automată a conținutului prin inteligență artificială.

Cine este în spatele eYou

eYou este asociată cu doi antreprenori francezi stabiliți în România: Jasseem Allybokus și Grégoire Vigroux. Ei sunt prezentați în presa de business drept fondatorii proiectului, cu ambiția de a construi o alternativă europeană la marile platforme sociale americane și chinezești.

Proiectul a fost prezentat public ca o inițiativă pornită din România, cu Bucureștiul ca punct important în dezvoltarea platformei. În același timp, entitatea legală indicată în magazinele de aplicații apare ca fiind eYou.Social j.d.o.o., cu sediul în Zagreb, Croația. Nu este neapărat ceva suspect în asta, dar este un detaliu important pentru o platformă care își construiește identitatea în jurul transparenței și al suveranității europene.

Finanțarea inițială anunțată pentru eYou este de 300.000 de euro, bani veniți de la Fil Rouge Capital, un fond de venture capital care investește în startup-uri aflate în faze timpurii. Această finanțare pre-seed a fost prezentată ca sprijin pentru dezvoltarea produsului, extinderea echipei și pregătirea lansării publice.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un forum anonim făcut peste noapte. Vorbim despre un startup european, finanțat, promovat public, cu ambiții mari și cu o poziționare politică și tehnologică foarte clară: să repare social media printr-un sistem de încredere bazat pe AI.

Aici începe partea problematică.

Cum funcționează eYou și de ce AI-ul este centrul platformei

eYou nu este doar o aplicație unde scrii postări, dai like-uri și comentezi. Diferența majoră este că platforma integrează fact-checking cu inteligență artificială direct în experiența de utilizare.

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

Descrierile publice ale aplicației vorbesc despre verificarea postărilor în timp real, cu ajutorul mai multor modele AI. Ideea este că fiecare postare poate fi analizată, fiecare afirmație poate fi verificată, iar sistemul poate decide dacă informația este adevărată, parțial adevărată sau falsă.

La nivel teoretic, asta poate suna util. Cine nu vrea mai puțină dezinformare? Cine nu vrea ca minciunile evidente să fie semnalate? Problema este că, într-o rețea socială, limbajul nu este matematică. Oamenii nu postează doar propoziții seci, perfecte pentru verificare. Oamenii folosesc ironie, sarcasm, exagerare, pamflet, context local, expresii politice, glume, comparații și opinii dure.

Un AI poate transforma toate acestea într-un dosar de analiză. Împarte textul în afirmații, caută surse, produce scoruri și pune etichete. Dar o conversație publică nu este o lucrare de control. Iar o opinie politică nu poate fi tratată mereu ca o propoziție de verificat într-un tabel.

Asta este marea problemă cu eYou: platforma pare construită pe ideea că discursul public poate fi curățat, măsurat și clasificat automat. În loc să intri într-o piață liberă a ideilor, ai senzația că intri într-un sistem unde fiecare frază trece printr-un filtru tehnologic înainte să fie acceptată ca legitimă.

De la fact-checking la controlul vizibilității

Una dintre cele mai sensibile idei asociate cu eYou este reputația bazată pe acuratețe. Platforma a fost prezentată ca un sistem în care utilizatorii care distribuie informații considerate de încredere pot fi favorizați, iar cei considerați surse de dezinformare pot primi mai puțină vizibilitate.

Aici lucrurile devin foarte serioase.

Nu este nevoie să ți se șteargă fiecare postare pentru ca vocea ta să fie redusă. Este suficient ca algoritmul să decidă că nu meriți distribuție. Poți avea cont, poți scrie, poți apăsa pe „postare”, dar dacă sistemul te împinge în jos, efectul este același: vorbești într-o cameră în care aproape nimeni nu te mai aude.

Aceasta este forma modernă a cenzurii algoritmice. Nu vine cu afișe mari, nu vine cu interdicții spectaculoase, nu vine mereu cu explicații clare. Vine sub forma unor decizii tehnice, a unor scoruri, a unor clasificări și a unei vizibilități care poate fi ajustată fără ca utilizatorul să înțeleagă exact ce s-a întâmplat.

De aceea, eYou ridică o întrebare esențială: cine controlează adevărul într-o rețea socială în care AI-ul verifică postările, clasifică afirmațiile și influențează distribuția?

Experiența mea: trei conturi șterse în 48 de ore

Dincolo de prezentările oficiale și de ambițiile europene, experiența mea directă cu eYou a fost una extrem de proastă. În 48 de ore, am avut trei conturi șterse.

Nu vorbesc despre o neînțelegere minoră sau despre o simplă limitare temporară. Conturile au dispărut, iar senzația a fost că întregul proces este automatizat. Postezi, sistemul verifică. Scrii, sistemul analizează. Deranjezi, sistemul reacționează.

Nu am avut impresia că interacționez cu o comunitate sau cu o echipă de moderare care judecă situațiile în context. Am avut impresia că intru într-o rețea unde fiecare postare este tratată ca material suspect, iar utilizatorul trebuie să treacă permanent printr-un filtru invizibil. Nu am injurat sau facut ceva nasol. Am postat doar chestii care nu au placut Ministerului Adevarului.

Când trei conturi pot dispărea în două zile, fără un proces clar și fără senzația că există un om responsabil în spatele deciziei, nu mai vorbim despre moderare normală. Vorbim despre o infrastructură care poate elimina utilizatori înainte ca aceștia să înțeleagă măcar ce li se reproșează.

Moderarea automată și problema comentariilor invizibile

Un alt detaliu important este legat de moderarea comentariilor. În istoricul aplicației au apărut mențiuni despre comentarii marcate care pot deveni vizibile doar pentru autor. Cu alte cuvinte, utilizatorul poate vedea propriul comentariu, dar ceilalți nu îl mai văd.

Aceasta este una dintre cele mai tulburătoare forme de control al discursului online. Nu mai ai o cenzură directă și vizibilă, ci o formă de izolare silențioasă. Utilizatorul are impresia că a participat la conversație, dar în realitate mesajul lui nu mai circulă.

Este o formă de shadowban ambalată elegant. Nu creează scandal, nu produce revoltă imediată și nu arată ca o sancțiune publică. Tocmai de aceea este periculoasă. Pentru că mută controlul conversației într-un spațiu invizibil, unde utilizatorul nu știe exact cine îl vede, cine nu îl vede și de ce.

Într-o platformă care vorbește atât de mult despre transparență, o astfel de funcție ridică o problemă evidentă: cât de transparent este un sistem care îți poate lăsa impresia că vorbești, în timp ce îți reduce audiența fără o explicație reală?

De ce eYou poate deveni un coșmar pentru libertatea de exprimare

eYou pornește de la o problemă reală. Dezinformarea există. Manipularea există. Algoritmii marilor platforme sunt toxici. X este haotic, Facebook este obosit, TikTok este construit pentru dependență, iar publicul are tot mai puțină încredere în social media.

Dar faptul că problema este reală nu înseamnă că soluția propusă este bună.

O rețea socială în care fiecare postare este verificată de AI poate deveni rapid un sistem de control. Nu pentru că fondatorii ar spune neapărat asta, ci pentru că arhitectura platformei împinge în acea direcție. Dacă fiecare afirmație poate fi notată, fiecare utilizator poate primi reputație algoritmică, fiecare comentariu poate fi ascuns, iar fiecare cont poate fi eliminat rapid, atunci puterea platformei asupra discursului este uriașă.

Iar când această putere este mascată în limbaj frumos, pericolul devine mai greu de observat. Nu ți se spune că ești controlat. Ți se spune că se construiește încredere. Nu ți se spune că vizibilitatea ta poate fi redusă. Ți se spune că se promovează conținutul de calitate. Nu ți se spune că un sistem automat poate decide ce contează. Ți se spune că AI-ul ajută conversația publică.

Asta este partea orwelliană. Nu imaginea brutală a unui cenzor care taie cu creionul roșu. Ci o platformă curată, europeană, modernă, care vorbește despre binele comun în timp ce construiește mecanisme prin care discursul poate fi filtrat, clasificat și limitat automat.

Raportările în masă și riscul de abuz

Mai există o problemă: raportările.

Pe orice rețea socială, butonul de raportare poate fi folosit legitim. Dar poate fi folosit și ca armă. Dacă un grup de utilizatori nu vrea să te contrazică, ci să te elimine din conversație, raportarea în masă devine cea mai simplă metodă.

Într-un sistem puternic automatizat, raportările pot avea efecte disproporționate. Nu mai contează doar ce ai scris. Contează câți oameni au decis că trebuie să fii marcat ca problemă. Iar când platforma are deja un mecanism de verificare automată, clasificare și moderare, raportarea devine combustibil pentru o mașinărie care poate reacționa mult prea repede.

Asta am simțit și eu. Nu o dezbatere reală, nu o confruntare de idei, nu o piață liberă a opiniilor, ci un mecanism în care adversarii nu trebuie să răspundă. Trebuie doar să raporteze. Restul îl face sistemul.

În felul acesta, o rețea care promite să combată dezinformarea riscă să devină un instrument perfect pentru eliminarea opiniilor incomode. Nu prin argumente, ci prin proceduri. Nu prin dialog, ci prin semnalări. Nu prin convingere, ci prin administrarea tehnică a vizibilității.

Problema nu este moderarea, ci puterea opacă

Este important de spus clar: problema nu este că eYou are reguli. Problema nu este nici măcar că folosește AI. Problema este combinația dintre AI, moderare, reputație, vizibilitate algoritmică și lipsa unei transparențe reale pentru utilizator.

Dacă o platformă decide ce este adevărat, ce este parțial adevărat, ce este fals, cine merită să fie văzut și cine poate fi ascuns, atunci acea platformă nu mai este doar un spațiu de conversație. Devine actor editorial. Devine arbitru. Devine filtru politic, cultural și social.

Iar dacă acest filtru este automatizat, riscul este și mai mare. Un om poate greși, dar poate fi întrebat. O redacție poate publica o metodologie și poate fi criticată. Un moderator poate fi tras la răspundere. Un AI integrat într-o platformă funcționează, de multe ori, ca o cutie neagră. Primești rezultatul, dar nu ai acces real la proces.

Când un astfel de sistem se aplică unei rețele dedicate opiniilor, politicii și temelor sociale, problema devine uriașă. Pentru că exact acolo este nevoie de libertate, context și dezbatere. Nu de scoruri automate aplicate fiecărei fraze.

eYou și tentația europeană a controlului civilizat

eYou se prezintă ca o alternativă europeană la Big Tech. Dar există riscul ca, în loc să rezolve problema marilor platforme, să construiască o variantă europeană a controlului digital.

Mai puțin haos, dar mai multă supraveghere.

Mai puțină toxicitate, dar mai multă filtrare.

Mai puțină dezinformare, poate, dar și mai puțină libertate de a greși, de a exagera, de a ironiza, de a critica dur sau de a spune lucruri incomode.

În realitate, social media nu poate fi reparată doar prin scoruri și AI.Concluzie: eYou promite încredere, dar experiența arată un sistem înfricoșător

eYou vrea să fie rețeaua socială europeană care repară internetul. Vrea să combată dezinformarea, să creeze conversații mai bune și să ofere o alternativă la platformele dominate de algoritmi toxici.

Dar, din experiența mea, platforma arată mai degrabă ca un experiment de moderare automată dus prea departe. Trei conturi șterse în 48 de ore, verificarea constantă a postărilor, posibilitatea de a ascunde comentarii și ideea unei reputații algoritmice formează un tablou foarte neliniștitor.

eYou și tentația europeană a controlului civilizat

Nu asta ar trebui să fie libertatea digitală europeană.

O rețea socială nu devine mai liberă doar pentru că este făcută în Europa. Nu devine mai transparentă doar pentru că folosește cuvinte frumoase. Nu devine mai democratică doar pentru că își pune AI-ul în slujba „încrederii”.

Dacă fiecare postare este verificată, fiecare afirmație este notată, fiecare utilizator poate fi clasificat și fiecare cont poate dispărea rapid, atunci nu mai vorbim despre o simplă platformă socială. Vorbim despre o birocrație automatizată a discursului.

Iar eYou, cel puțin în forma în care am experimentat-o eu e o mizerie rusionasa, o parodie de libertate, un 1984 orwellian. Si va monitoriza evolutia cosmarului astuia, nu ne permitem sa ajungem aici.

Intenția declarată este impecabilă: siguranță, transparență, protecția cetățeanului. Execuția însă este exact genul de construcție birocratică în care Europa excelează și care, de data asta, vine fix într-un domeniu unde rigiditatea este cel mai prost instrument posibil.

Problema de fond nu este că există o lege. Problema este că legea pleacă de la o premisă greșită: că AI-ul poate fi tratat ca un produs stabil, definit și controlabil prin proceduri. În realitate, modelele moderne evoluează constant, se adaptează la date și produc rezultate diferite în funcție de context. AI Act încearcă să fixeze în reguli ceva ce, prin definiție, nu stă pe loc. Din momentul în care faci asta, creezi un decalaj inevitabil între lege și realitate. Nu unul mic, ci unul structural.

Dincolo de paywall derivatele ideii, consecinte si ce urmeaza.

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

Read more

Sună elegant. Aproape european. Numai că, dacă dai jos ambalajul, rămâne o întrebare foarte banală: de ce ai vrea să „eficientizezi” exact companiile care deja merg, produc profit și varsă bani la buget? Si miroase a rahat deja.

Fiindcă aici e șmecheria de limbaj. Nu poți să spui cinstit: „n-avem chef sau capacitate să reparăm statul, așa că monetizăm rapid ce încă funcționează”. Așa că spui altceva. Spui „eficiență”. Spui „piață”. Spui „guvernanță corporativă”. Și speri că publicul nu observă că, în traducere liberă, asta înseamnă deseori: vindem din lucrurile bune ca să mai cârpim niște găuri făcute de lucrurile proaste. Si sunt destui prosti la care merge, din votantii lui Nicusor, acum sa fim sinceri.

Oficial, vicepremierul Oana Gheorghiu a vorbit despre o „listă exploratorie” de companii de stat cu potențial de listare, nu despre o decizie finală. Pe listă au apărut nume precum CEC Bank, Portul Constanța, Poșta Română, Salrom sau Romarm, iar în alte relatări au fost menționate și pachete suplimentare la companii deja listate. Deci nu, nu e încă actul final. Dar e suficient de serios cât să vedem direcția: statul se uită iar la activele lui și se gândește cum să scoată bani mai repede din ele.

Vicepremierul Oana Gheorghiu e tantica aia care a supravegheat niste soferi de TIR la o firma necunoscuta, apoi a cersit bani la TV, in caz ca cineva a uitat. O nimeni promovata de sistem sa se joace cu banii celui mai finantat ONG din Romania.

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026!

Subscribe now

Hidroelectrica, adică exact genul de companie pe care o vinzi doar dacă ai rămas fără alte idei

Hai să luăm Hidroelectrica. Compania a raportat pentru 2025 venituri de aproximativ 9,6 miliarde lei și un profit net consolidat de 3,37 miliarde lei. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o epavă administrativă sau despre o societate ținută artificial în viață. Vorbim despre una dintre puținele companii românești care chiar livrează rezultate masive și constante.

Deci ce eficientizezi aici, mai exact?

Că dacă o companie de stat produce miliarde, problema nu e compania. Problema e că la centru cineva s-a obișnuit să privească orice activ sănătos nu ca pe o sursă de venit pe termen lung, ci ca pe un frigider din casă pe care îl poți vinde repede când te strânge factura.

Asta nu e mare filozofie economică. E reflex de avarie, îmbrăcat în costum de consultant.

CEC Bank, alt „bolnav” care are nesimțirea să facă profit

La CEC Bank, tabloul e la fel de prost pentru povestea oficială și la fel de bun pentru realitate. În primul semestru din 2025, banca a raportat active nete de 99,42 miliarde lei și un profit net de 304,1 milioane lei, în creștere cu 12,8% față de aceeași perioadă din 2024. Nu arată a instituție prăbușită. Arată a bancă mare, solidă, cu inerție și cu pondere serioasă în economie.

Dar exact aici discursul cu „eficientizarea prin vânzare” devine ridicol. Fiindcă el mizează pe o confuzie convenabilă: că orice listare e, automat, reformă. Nu e. Uneori e pur și simplu o metodă de a încasa ceva acum dintr-un activ care oricum producea bani.

Adică exact genul de mișcare pe care o prezinți drept modernizare când ți-e jenă să-i spui pe nume: vânzare de cash-flow viitor pentru confort politic prezent.

Portul Constanța nu e o tonetă de burgeri și nici activ de lichidat de pe o zi pe alta

La Portul Constanța, lucrurile devin și mai sensibile, fiindcă nu mai vorbim doar despre bani, ci și despre poziționare strategică. Fondul Proprietatea își evalua participația de 20% la Administrația Porturilor Maritime la 361,6 milioane lei la finalul lui 2025, ceea ce implică o valoare de ordinul a 1,8 miliarde lei pentru companie. În același an, societatea a avut venituri operaționale de 494 milioane lei și un profit net de 142,4 milioane lei.

Asta nu înseamnă că există un singur preț „adevărat”. Dar înseamnă că vorbim despre un activ strategic, profitabil și greu de redus la sloganul idiot că trebuie „eficientizat” prin punerea lui pe listă.

Când statul ajunge să vorbească lejer despre astfel de companii ca despre simple poziții într-un excel, nu vezi neapărat curaj reformist. Vezi mai degrabă obișnuința administrației românești de a confunda patrimoniul cu sertarul de urgență.

Și la Romarm povestea cu „trebuie bani” începe să miroasă a pretext

În cazul Romarm, argumentul devine și mai subțire. Comisia Europeană a aprobat în ianuarie 2026 primul val de finanțări în cadrul instrumentului SAFE, iar pentru România alocarea provizorie menționată este de 16,68 miliarde euro. Cu alte cuvinte, pe zona de apărare există deja o logică separată de finanțare și investiții, nu doar scuza primitivă „vindem fiindcă nu sunt bani”.

Iar când ai asemenea sume la nivel european în joc, ideea că trebuie să împingi grăbit și povestea listării unor active sensibile nu mai arată a viziune ci a panica.

Problema reală nu e piața. Problema e ipocrizia

Să fie clar: listarea la bursă nu e, în sine, diabolică. Poate aduce disciplină, transparență și acces la capital. Problema apare când este vândută public drept mare soluție de reformă, în timp ce statul o folosește mai degrabă ca pe o pompă de extras bani din ce încă mai merge.

Aici e toată minciuna de fond si manipularea ieftina, care prinde doar la oile useriste.

Pentru că reforma reală ar însemna altceva. Ar însemna să intri cu toporul în sinecuri, să cureți managementul politic, să tai risipele, să oprești hemoragia din instituțiile care toacă bani și să faci administrația capabilă să producă venituri fără să inventeze mereu noi biruri și noi improvizații.

Asta e greu. Asta cere conflict. Asta cere competență.

E mult mai simplu să ieși public și să spui că vinzi pachete din companii sănătoase fiindcă, vezi Doamne, le faci mai eficiente. Sigur. La fel cum și omul care își vinde verigheta ca să treacă luna pana la salariu poate pretinde că face „optimizare patrimonială”.

Concluzia

Toată povestea asta cu „vindem companii de stat ca să le eficientizăm” are exact aerul unei formule fabricate ca să dea bine în fața investitorilor și a publicului urban care aplaudă automat orice sună a bursă, IPO și guvernanță.

Numai că cifrele strică decorul.

Hidroelectrica face miliarde profit. CEC Bank crește. Portul Constanța e activ strategic și profitabil. Iar Guvernul nu vorbește despre niște mormane de fiare vechi, ci despre companii care încă produc bani și putere economică.

De aceea, înainte să înghițim iar povestea cu „eficientizarea”, poate ar trebui să spunem lucrurilor pe nume.

Nu, nu pare o mare revoluție economică. Pare vechiul obicei românesc de a vinde ce încă funcționează ca să câștigi timp pentru ce n-ai fost în stare să repari. Pe care oricum nu il vei repara, ca deranjezi cumetriile de partid.

Iar a infrant Bolojan.

P.S. Multumiri lui Parfene care mi-a dat ideea analizei.

Pe scurt, nu este un articol de opinie și nici un manifest ideologic simplu. Este un document tehnic, de câteva sute de pagini, care combină analiză economică, modelare și direcție politică. În mod normal, astfel de rapoarte tratează teme precum creșterea economică, inflația, piața muncii sau investițiile. În ediția din 2026 însă, apare un capitol care iese din tipar: „The Economic Consequences of DEI”. Capitolul 10, pentru cei ce vor sa aprofundeze.

Faptul că un concept precum DEI ajunge tratat într-un raport macroeconomic oficial spune deja ceva: subiectul nu mai este doar cultural sau politic, ci este considerat suficient de relevant încât să fie analizat în termeni de productivitate și PIB.

DEI vine de la Diversity, Equity, Inclusion. În teorie, înseamnă promovarea diversității și incluziunii. În practică, diferența critică este între „equality” și „equity”. Egalitatea de șanse înseamnă că toți au acces la aceleași oportunități. Equity înseamnă ajustarea rezultatelor astfel încât distribuția finală să corespundă unor criterii prestabilite.

Aici apare punctul de fricțiune economică. În momentul în care selecția nu mai este bazată exclusiv pe competență, ci este ajustată pentru a atinge anumite rezultate, criteriul de eficiență este diluat. Din perspectiva economiei, asta înseamnă introducerea unui factor non-productiv în alocarea resurselor. Adica incepi sa angajezi uitandu-te la rasa si sex in loc de competente. Si asta e nasol.

Capitolul 10 din raport nu tratează subiectul moral, ci tehnic. Întrebarea pe care o pune este simplă: există un cost economic asociat acestor politici?

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026!

Subscribe now

Read more

Și nu știu, poate că încep să îmbătrânesc, dar înțeleg din ce în ce mai mult de ce, în vremurile din Evul Mediu, nu-i lăsau pe proști să învețe să scrie și să citească. Nu pentru că n-ar fi putut să-i învețe, pentru că puteau, ci pentru că prostul n-are ce să facă cu informația. Pentru că prostul este prost și cu informație, și fără informație. Iar răspândirea masivă a internetului a demonstrat foarte clar treaba asta.

Sunt o grămadă de proști care cred aberații pentru că nu pot să verifice ceva, pentru că sunt proști, pentru că le place să creadă. Și pentru că au nevoie să creadă. Din păcate, acolo este o problemă pe care o vom dezbate cu altă ocazie. Dar, ca să revenim, în felul menționat inițial lumea ,se auto-regla. Prostul făcea treabă de prost și toată lumea era fericită.

Acum, însă, lumea a început să se deregleze. Proștii au început să facă treburi de băieți deștepți. Uitați, de exemplu, cum e Bulai de la USR. În opinia mea, Bulai n-a făcut nimic relevant în viața lui. Ba chiar a cerșit pe stradă, pretinzând că este o statuie sau ceva de genul ăsta, din ce am mai spus și în altă parte. Pentru mine, omul ăla este un zero din toate punctele de vedere. Singurul loc unde cineva l-ar angaja ar fi, probabil, Mega Image. Dar Bulai a intrat pe listele USR în Parlament. Și acum Bulai face legi și reprezintă România, ceea ce este îngrijorător.

, ONG-ul unde se duc banii de la cei ce subscriu la acest Substack, a publicat lista integrala de incasari si cheltuieli pe primul trimestru din 2026. Pentru ca oamenii trebuie sa stie ce se face cu banii lor. Multumim celor ce doneaza! Daca doriti sa va alaturati, subscrieti aici:

Subscribe now

Mai departe, să o luăm pe Diana Buzoianu. La fel. În opinia mea, femeia aia a muncit trei ani de zile ca junior la o multinațională. Adică a cărat cafele, a scris mailuri și a luat notițe pe la ședințe. Cam asta înseamnă experiența aia într-o multinațională, mai ales că a rămas cu același job, deci n-au promovat-o pentru că nu era vreun star.

După care a ajuns ministrul Mediului și este foarte ocupată de balastiere. A făcut și o aplicație mobilă să cauți balastiere. Nu știu dacă voi aveți vreo problemă cu balastierele sau nu, dar eu nu m-am trezit niciodată țipând din somn că a făcut cineva o balastieră în fața blocului și trebuie să fiu salvat. Încă nu m-am prins și n-am avut nici timp să văd care este interesul din spatele mizeriei ăsteia, dar sigur este unul.

În timpul ăsta, repet, în România se taie păduri, în România se fac diverse mizerii ecologice, și aici zic în sensul ecologic real, și așa mai departe, dar domnișoara vânează balastiere.

Acum toți ăștia care n-ar fi făcut nimic în viață și care, în mod normal, s-ar fi dus la munca câmpului sau și-ar fi revenit și s-ar fi apucat să învețe, au câte ceva de făcut. Nu mai au nici măcar motivul ăla că, bă, dacă nu-mi bag mințile în cap, nu mă potolesc și nu învăț să fac ceva, mor de foame. A ajuns să fie recompensată imbecilitatea.

Și ăștia sunt doar câteva exemple. Gândiți-vă la majoritatea bugetarilor care lucrează la stat, care, judecând mai ales din momentul în care am început să interacționez cu ei prin intermediul ONG-ului , sunt împărțiți în proști, foarte proști și complet irecuperabili. Oamenii ăia, în mod normal, ar fi fost probabil vânzători, ceva muncă simplă, iar și acele munci simple vor fi conduse, în curând, de roboțeii care o să apară, dar asta este o altă discuție.

Deci, vedeți voi, toată lumea asta este cu fundul în sus din simplul fapt că ordinea firească s-a dus. Imbecilul nu mai face treaba imbecilului, iar lumea a ajuns să fie coordonată de genul ăsta de oameni. De oameni care n-au nimic în cap și de oameni care n-au făcut nimic în viața lor și nu sunt în stare să facă nimic, dar critică, schimbă și modifică ceea ce fac ceilalți, pentru a ascunde că ei nu sunt în stare să facă.

Și nu zic că n-au fost exemple în istorie de imbecili ajunși la conducere. Au fost. Dar au fost niște excepții. Și s-a cam văzut că, după ce ala a dat foc Romei, era clar că are probleme la cap, ca să dau doar un exemplu.

Deci asta este o problemă enormă. Productivitatea a crescut atât de mult încât societatea permite unor astfel de gunoaie umane să stea, să conducă societatea, să aibă opinii, să aibă influență și să facă lucruri.

Până când oamenii ăștia nu vor fi puși din nou la muncă la nivelul lor și până când nu vor dispărea și ceilalți asemănători lor, care îi aleg, îi promovează și întrețin toată clica asta progresisto-ONG-istă- bugetară, noi ăștia care ne chinuim să facem lucruri în viață și care ne-am ridicat prin luptă, muncă și pe coada noastră n-o să avem nicio șansă contra lor.

Povestea cu ce poate inventa un functionar ca sa se ascunda de lege, continua aici, pe site-ul

Vrei sa ajuti proiectul nostru? Noi lucram voluntar, banii merg in consultanta legala, social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la , de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata.

Subscribe now

Eu n-am făcut niciodată parte din ăia, că m-am plimbat destul pe afară și am lucrat destul cu vestul. Dar, na, când am venit aici, în Olanda, am zis să fiu și eu mai politicos și mai amabil. Și am fost. Și nu mi-a folosit la nimic, pentru că, desigur, „vrem o țară ca afară” e o glumă mizerabilă. Toată lumea e la fel.

Dar să luăm cu începutul.

Din câte v-am povestit, ne-am mutat într-un apartament în centrul Hagăi, cu 2150 de euro chirie, 2150 de euro depozit la proprietar și 2150 de euro comision la agenția care ne-a găsit apartamentul. Pentru că aici așa se face: te duci și îți iei o agenție, că dacă aplici tu pe site-uri la case, poți să fii și Bill Gates, nu te bagă nimeni în seamă. Atâta bătaie e pe ele. Așa că a trebuit să îngrop 2000 de euro și în chestia asta.

Bun. Și, după cum v-am spus, am văzut apartamentul. Ni s-a părut cam jegos pe ici, pe colo, dar PR Housing, agentia proprietarei, au spus: stați liniștiți, că se va face curat. Nici nu plecaseră atunci când am văzut apartamentul foștii locuitori, care au fost doi francezi, așa, ca dovadă ce-i pe aici, și, na, am zis că e ok.

Apoi, vinerea, acum două săptămâni, când am luat apartamentul în primire, la fel ne-am zis: bă, dar stai că uite, asta nu prea e curată, stai că nu știu ce… „Da, da, da, rezolvăm. Aveți două săptămâni să spuneți care sunt problemele, conform legii olandeze, și noi trebuie să le rezolvăm”, a spus tipa de la agenție. Care a fost atât de bine pregătită cu apartamentul, încât dacă nu era agentul meu să coborâm la subsol, eu nu știam că blocul ăsta dă direct în parcarea subterană municipală unde mi-am pus mașina. Atât de bine informată era tipa. Ba chiar mă pregăteam să vin cu mașina pe sus, ca să-mi aduc hainele și restul de la Airbnb-ul unde stăteam. Dar, na, am zis că se mai întâmplă și să fim politicoși.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic in Romania. Plangerile penale da! Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

Așa că, a doua zi, sâmbătă, ne-am cărat toate lucrurile aici, două ture cu mașina de unde stăteam înainte, și am început să descoperim că, fiind umezeală foarte mare în clădire și în oraș și în zonă și peste tot, că Olanda, aici când nu plouă, urmează să plouă, avem niște mișunători. Bine, ăștia sunt inofensivi, dar tot arată ca niște viermuși mici cu piciorușe și nu sunt amuzanți deloc. Ei fug de noi ca de dracu, stau numai prin colțuri, nu-s gândaci de bucătărie sau ceva. Nu colcaie, vezi unu la cateva zile, dar tot nu e ok.

Și i-am spus doamnei Astrid, proprietara, landlady cum se spune aici, iar doamna Astrid a spus: nu e nicio problemă, vă trimit eu un spray, rezolvăm. Am zis ok, hai, treacă de la mine.

Subscribe now

Pe urmă, n-am apucat bine și când am desfăcut hota de deasupra aragazului, am văzut că fusese prima dată spălată când Olanda și-a declarat independența față de Spania, acum vreo 300 de ani. Și am sunat-o și ea a spus: da, da, da, dar uite că se poate, se curăță, vedem cum rezolvăm. Și i-am zis ok, să fiu civilizat.

Apoi am constatat cât calcar era în sertarul de la mașina de spălat, care e o mașină bună, e un Miele de altfel. Și, de asemenea, dacă te uiți pe jos prin mașina de spălat vase, câtă grăsime lipită era și pe acolo. Și, din nou, doamna a spus: nu e nicio problemă, vă trimit niște pastile și pentru mașina de spălat, nu mai știu ce a zis că ne trimite, și ne-a trimis, habar n-am ce, nevastă-mea s-a uitat.

Și apoi i-am zis: băi, femeie, dar nu merge cu încălzirea, pentru că termostatul din perete trebuie să-i dai o palmă și pe urmă să-l rotești și pe urmă, o dată la un sfert de oră, să repeți operațiunea, ca să mențină caloriferele calde, nu se știe la ce temperatură, că n-are această opțiune, indiferent ce scrie pe el, tot aiurea merge.

Și ea a spus: nu-i nicio problemă, vorbim cu agenția, vine un inginer, rezolvă tot.

Eu eram la serviciu. A venit și inginerul. Era un indian care nu vorbea engleză. S-a înțeles cu nevastă-mea prin semne, i-a mai tradus cu GPT-ul, a luat termostatul, l-a schimbat cu altul.

E super acum, doar că termostatul ăla arată tot timpul cu două grade în plus, la fel nu merg caloriferele cum trebuie și ni l-au mai trimis încă o dată pe eminentul indian după ce am reclamat din nou problema. I s-a explicat că gaura de vizitare la instalația de încălzire se află în spatele mașinii de spălat care are pus pe ea uscătorul. Indianul tot a venit, s-a uitat la ea și a zis „ah, nu pot să mut asta” și a plecat. Și plecat a rămas. Deci foarte, foarte util până aici, din câte vedeți.

Și apoi, in altă zi, i-am zis iar proprietarei că trebuie să rezolvăm și că agenția nu și-a făcut treaba și nu i-a spus de probleme. „Vai, nu mi s-a mai întâmplat, că n-am mai văzut, că nu s-a mai pomenit…” până a început să dea că „stați că să vedeți că, de fapt, agenția nu mi-a plătit încă banii pe care voi i-ați dat”, pentru că noi prima rată și depozitul le-am plătit la agenție, care, na, își oprește și acolo un comision și dă restul proprietarei.

Ei, agenția n-a dat nimic proprietarei până acum.

Așa că i-am dat frumos extrasul din contul bancar proprietarei și screenshot din aplicația de Revolut cu plățile pe care le-am făcut, să vadă că le-am făcut. N-a comentat nici că, nici că, dar apoi a zis că o să se ducă să obțină marți, adică astăzi, un sfat legal de la cineva, să vadă cum procedează.

Din păcate, eu m-am cam plictisit de răbdare și de purtat frumos și drăguț și amabil cu ei, așa că în weekendul ăsta i-am reclamat la efectiv tot ce se putea reclama aici. I-am reclamat la poliție pentru fraudă financiară, i-am reclamat la fiscul lor tot pentru chestia asta și că poate să fie o țeapă, i-am reclamat la două comisii de la primăria din Haga, una pentru proprietari abuzivi și una pentru tot ce ține de inchirieri.

Am reclamat agenția imobiliară la autoritatea de imobiliare al lor și, bineînțeles, i-am trimis o sesizare — pentru că aia nu dau amendă, nu sunt ca Direcția de Sănătate Publică din România, dar poate să-ți dea niște răspunsuri care să fie luate în considerare de alte instituții — la direcția lor de sănătate publică și le-am explicat condițiile, pentru că, pe lângă umezeală, e ceva mucegai prin spatele șifonierului din dormitor.
Si i-am dat si Doamnei Astrid, proprietara, un mail in care ii explicam sa puna mana sa aduca oameni, sa faca curat, sa deratizeze, sa schimbe canapeaua cu misunatori ca imi bag picioarele in casa ei.

Si desigur, am trimis si la PR Housing, agentia de inutili o felicitare de Paste, arata asa:

Așa că de azi o să fiu foarte curios cum funcționează instituțiile astea dintr-o țară ca afară, pe care le-am sesizat, și ce o să facă mai exact. Poliția a încercat deja prima dată să mă trimită la plimbare, dar si-au revenit cand le-am explicat că mie mi se pare că e fraudă financiară și au zis că trimit mai departe sesizarea. Să vedem dacă fac și restul la fel.

Până aici, prima tendință văd că a fost exact, dar exact ca la orice instituție bugetară română, când primul lucru pe care ți-l zic e că nu e treaba lor. Macar au zis in 2 ore nu 3 saptamani-2 ani ca la noi.

Plus că a fost foarte amuzantă reclamația la poliție, pentru că eu am zis să mă duc până la circă și să vorbesc cu oamenii ăia, să văd ce părere au.

Deschid Google Maps, mă duc la prima circă de poliție, mă învârt prin jurul ei, am văzut un buton cu sonerie, era vreo opt seara, e drept, și am apăsat pe ăla. Și a ieșit un ofițer, din ăsta îmbrăcat în uniforma lor de poliție, cu armă pe el, tot.

Și eram eu și cu un negru in strada, uitandu-ne la el. Negru, săracul, îi furaseră ăștia bicicleta, era supărat fleașcă, tot, că muncea cu ea și costa și ceva bani, si aici se fură bicicletele în draci. I-am zis și eu problema mea politistului și a zis: „fraților, degeaba ați venit, că n-am personal acum, că-i târziu și că-i Vinerea Mare și veniți și voi, faceți o programare sau scrieti online”

Dar, serios, fața lui în momentul în care l-am întrebat dacă el nu știe să scrie ca să ne ia o declarație a fost absolut priceless și a meritat acel moment.

O să vă țin la curent cu situația din foarte civilizata Haga, din Olanda, mândria vestului european, din, vezi Doamne, o țară ca afară, visul umed al useristilor.

Îmi cer scuze tuturor cititorilor, dar asta este prima oară în trei ani când mi se întâmplă.

Este foarte mult de povestit, așa că o să împart povestea mutării noastre în mai multe episoade. Deocamdată o să tratez cum ne-am pus internetul și curentul electric aici. Pentru că aici, când pleacă cineva dintr-un apartament, își ia abonamentele cu el: la internet, la curent electric, la încălzire dacă se poate, emigrează totul cu el. În fine, puteau să nu ia și mufele de la cabluri, dar ajungem și acolo.

Ne-am mutat într-un apartament în centrul Hagăi. Chiria este 2150 de euro, a fost și comisionul 2150 de euro la agentul imobiliar care ne-a găsit locul. Că aici nu te duci ca săracul să cauți singur, că stai o sută de ani până găsești ceva, pentru că e bătaie mare pe chirii. Și bineînțeles, un depozit de 2150 de euro, în caz că ne apucăm să luăm casa la drujbă sau ceva.

Primele două priorități au fost foarte rapide: să facem abonamentele și să rezolvăm cu căldura. Cu căldura vă povestesc într-un episod viitor cum am făcut tot ce se poate ca să nu fim pinguini. Acum cu internetul.

Avantajul fiind că suntem în centru, toți providerii de internet aveau magazinele cam pe aceeași străduță. Așa că ne-am dus frumos la fiecare, i-am întrebat ce și cum. Destul de nasol, dar cel mai bun a ieșit Ziggo, de la Vodafone, care am înțeles că a fost cam pe nasoale în ultima vreme, că au avut ceva probleme, am mai auzit pe la muncă. Și acum au prețuri mai mici ca sa nu fuga lumea, dar in zona aveau cea mai buna retea.

Și am luat cu 35 de euro ceea ce în România m-ar fi costat 5 euro, dar asta e altă discuție. Bine, pe primele șase luni, după care devine vreo 45 sau ceva pe acolo.Și băieții au zis: bă, îți trimitem routerul cu două extendere, default, fără niciun leu în plus. Asta mi-a plăcut„Vine cineva să ți-l instaleze?”
„Nu, frate”, spune Sebastian, bazat și cu experiență în domeniu. „Lasă că îl instalez eu. Ce poate să meargă greșit?”

M-am împrietenit și cu turcul care mi-a dat internetul. Mi-a dat și internet nelimitat pe o cartelă Vodafone până să instalăm ceva de la un furnizor, ca să poată lucra soția de acasă, că eu am rămas la firma săptămâna asta.

Și apoi, auzind de electricitate, ca i-am cerut parerea, turcul mi-a zis și să mergem la MediaMarkt, care e un fel de Altex de-al lor, să facem abonamentul la curent electric. Nu că n-am fi avut curent până atunci, dar trebuia făcut un contract nou. La MediaMarkt îți dau și voucher de 150 de euro să îți cumperi ce vrei din magazin, daca faci contract.

Asa ca ne ducem la MediaMarkt, ne așezăm la o masă. Vine un tip din Suriname, foarte amabil. Când aude că suntem din România, zice: „A, stai că eu am fost prin Târgoviște.” Nu l-am întrebat cum dracu a ajuns fix în Târgoviște, că uneori e mai bine să nu pui întrebări, dar am zis: bă, na, se mai întâmplă. Dăm să facem contul și nu merge. Nu mergea contul și cei de la suport nu mai erau la muncă după șase, așa că a zis sa vin a doua zi.

Magazinul e la vreo jumătate de kilometru de noi, deci nu era mare tragedie. A doua zi, după muncă, m-am dus din nou. Era altul. Un tip din Maroc. Și ăsta, când a auzit că sunt din România, zice că a fost la o nuntă în Titan, în București. Vă jur că așa a zis.Am rămas blocat.

„Man, în Titan?”
„Da, în Titan in Bucharest.”

Pronunța mai ciudat, dar a scos telefonul și mi-a arătat Titanul pe hartă. Și știa și să înjure românește. Deci am fost total fascinat. Tipul fiind marocan, repet din Maroc, venit aici.

Apoi am revenit la business si mi-a zis: „Nu putem să îți facem cont, pentru că IBAN-ul tău nu e de Olanda.” Asta era misterul. Aici au o chestie: îți iau banii direct din IBAN. Nu plătești tu factura. O plătesc ei cu japca.

Ajung acasă, găsesc un fel de Revolut olandez, îmi fac cont acolo, cu IBAN de Olanda. A doua zi mă duc frumos din nou la MediaMarkt. A treia oară. Acelasi marocan.

Când vede IBAN-ul in aplicatie, tipul începe să râdă și zice: „Frate, ai găsit singura bancă din Olanda care nu merge cu noi.” În momentul ăla mi-am băgat picioarele și i-am zis: fă-mi abonamentul online fără voucher, fără nimic, doar să am dracu internet și curent, că m-am plimbat de trei ori și m-am săturat

Acum revenim la internet. În două zile mi-a venit frumos routerul cu extenderele. Foarte mișto. Vine Sebastian de la muncă seara: gata, hai să punem routerul. Până atunci stăteam pe cartela aia Vodafone pe care pusese turcul internet nelimitat.

La bloc, toate contoarele și routerele sunt într-un dulap pe hol, lângă apartament. Merg eu la dulap cu routerul în mână… și rămâne cu routerul în mână. Pentru că nu exista nicio priză. Sună proprietara sa dezlegi misterul. „A, stai că undeva jos sunt niște găuri în perete care dau în spatele șifonierului din dormitor și bagi firul pe acolo.” spuse ea suav.

Mută șifonierul din trei corpuri, găsește gaura, încearcă să o lărgesti cu o sârmă și cu niște frigărui metalice găsite prin casă. Pauză. Sună proprietara iar, explica.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic in Romania. Plangerile penale da! Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

A venit azi un băiat și a dat o gaură zdravănă prin perete cu burghiul. Cică nu sunt pereți de rezistență, deci nu se prăbușește blocul. Bun. În sfârșit.

Sebastian vine de la muncă, ia routerul, se duce pe hol, vede priza, bagă routerul, se aprinde… și rămâne din nou ca prostul. Pentru că băieții care au stat înainte au tăiat mufele. Și de la coaxial și de la celălalt cablu, ca sa fie siguri, si abia acum cand le-am tras din coltul unde se ascunsesera am vazut.

Așa că dă-i și sună la Vodafone. Mult Succes! Pentru că la numărul lor gratuit de tip 0900 nu poți suna de pe cartelă, trebuie abonament. Iar robotul, in olandeza voia să îi spui codul poștal, care aici e format din patru cifre și două litere. Și trebuie spus gen „2122 Albert Einstein”. Cu initiale corespunzatoare unor nume. Te doare capul.

Am stat jumătate de oră cu GPT-ul să mă ajute să pronunț corect, până m-am enervat și am început să mormai ceva la nimereală si am trecut de robot. Din inca 2 incercari de apasat pe taste am dat peste o tipa. In Romania nu ar fi iesit niciodata, apesi de 20 de ori sa dai de un om la Vodafone si cand intelegi ce spune robotul.

Ca sa ma iertati de intarziere, ofer din nou invitatii la BestSecret si raman la parerea ca e cel mai misto magazin online de haine si incaltaminte de branduri serioase, am cumparat o groaza de un an jumate!

I-am explicat cum am ajuns acolo. A murit de râs. După care mă întreabă de unde sunt, că vazuse numărul de telefon cu +40. Și îmi zice că a stat șase luni în Craiova.Pe un proiect Erasmus. În momentul ăla deja nu mai știam dacă să râd sau să mă închin, e deja prea de tot!!! Ma las de ateism cu astia!

Până la urmă mi-a programat un tehnician care vine mâine dimineață la 8:30 să refacă mufele și să îmi pună internetul. Si bonus, tot atunci, trimite si gazda unul pentru restul problemelor. Daca dispar iar, stiti de ce!

Data viitoare vă povestesc cum am găsit apartamentul și cum, din fericire, olandezii au niște legi foarte mișto pentru chiriași. Si de ce aia cu “vreau o tara ca afara” ramane cum am stabilit: un banc prost.

Late edit: a venit tipul de la internet azi, mi-a aratat un cablu pe care nu scria nimic, era coaxial, ducea in casa, la orice priza de coaxial, sunt vreo 3. Mi-a bagat ruterul in ala, am scos allimentarea de prin perete, l-a legat la curent si acum am ruter in sufragerie. Am dat gaura degeaba!!! Mi-e rau!

Sună bine. Modern. European. Digital. Exact cum trebuie sa zica lumea “mama, mi-a pus Dumnezeu mana in cap ca-s european!: Acum haideți să vorbim despre ce nu v-au spus. Si nu uitati cum e Uniunea Europeana in realitate.

Subscribe now

Ce este, de fapt, portofelul digital

EUDI Wallet nu este un simplu loc unde vă țineți buletinul pe telefon. Este un sistem centralizat de identitate digitală, obligatoriu la nivel UE, care va lega într-un singur punct tot ceea ce sunteți voi ca cetățean: identitatea, adresa, permisul, cazierul, diplomele, actele medicale, semnătura electronică, și — pe viitor — orice alt document pe care statul decide că trebuie „digitalizat.”

Domnul Giulescu a spus la evenimentul „Identitate: de la cartea electronică la portofelul european” ceva care merită citit de două ori: veți avea posibilitatea să stabiliți ce categorie de date distribuiți. Dar — atenție — „unele sunt deja stabilite de lege.” Adică statul decide ce date TREBUIE să partajați. Voi decideți doar ce date în plus sunteți dispuși să dați.

Diferența e fundamentală. Nu e vorba de control al cetățeanului asupra datelor. E vorba de un instrument prin care statul își centralizează accesul la datele cetățeanului.

Problema nu e tehnologia. Problema e cine o folosește si ce face cu ea

Același stat care azi:

— Nu poate răspunde la o petiție în 45 de zile (avem zeci de cazuri doar noi, la Patria Prima)

— Inventează categorii juridice inexistente ca să nu vă dea un document public (in dosarul Patria Prima cu Ministerul Energiei, care a inventat „documente interne de lucru” ca excepție de la Legea 544, vom publica povestea in curand)

— Invocă legi abrogate de 8 ani în răspunsuri oficiale - Cancelaria Prim-Ministrului ne-a citat zilele astea Legea 677/2001, abrogată din 2018, ca să nu ne dea numele funcționarilor care au semnat un parteneriat cu un ONG

— Trimite răspunsuri la cereri pe care nu le-ați trimis, apoi se scuză și retrimite altceva

— Refuză să transmită plângeri către platformele digitale conform DSA, deși Irlanda a confirmat că România e competentă (dosarul nostru cu ANCOM)

...Acest stat vrea acum acces instant, de pe un singur dispozitiv, la tot ce sunteți voi.

„Funcționarul este blazat” — citat oficial

Cel mai grăitor fragment din declarațiile domnului Giulescu este cel pe care nimeni nu l-a preluat: „Experiența mea de vreo 28 de ani în administrația publică îmi arată că există foarte multe situații în care funcționarul este blazat. Știe că nu se poate întâmpla nimic, nu are nici măcar o urmă de empatie. Și el știe că la ora 16 se va termina oricum programul și, cu siguranță, locul lui de muncă este oarecum stabil.”

Acesta este omul care va avea acces la portofelul vostru digital. Nu un algoritm neutru. Nu o inteligență artificială imparțială. Funcționarul blazat, fără empatie, care știe că nu i se poate întâmpla nimic. Doar că acum, în loc de un dosar fizic pe care îl poate pierde pe birou, va avea un buton.

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Patria Prima Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca Getotac’s Substack sau finantatorii lor ca Radu Hossu. Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic. Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii vostri se duc direct in contul ONG-ului! Multumim!🤗

Subscribe now

Scenariile pe care nimeni nu le discută

Nimeni din spațiul public românesc nu pune întrebările evidente:

Ce se întâmplă când un funcționar vă blochează portofelul digital „din eroare”? Azi, dacă vă pierde dosarul, faceți altul. Dacă vă blochează identitatea digitală, nu mai existați. Nu mai puteți dovedi cine sunteți, unde locuiți, ce permis aveți, ce diplomă aveți. Și trebuie să așteptați să rezolve cineva — cel care „la ora 16 oricum termină programul.”

Ce se întâmplă cu amenzile? Dacă toate actele sunt pe telefon și contul este legat de identitate, cât de departe suntem de execuția automată? O amendă contestabilă, transformată în blocare de cont, fără instanță, fără contestație, fără om cu care să vorbești.

Ce se întâmplă cu datele medicale? Giulescu a menționat că actele medicale vor fi în portofel. Cine decide cine le vede? Ce se întâmplă când un angajator „cere” acces la portofelul medical ca „condiție de angajare”? Legislația GDPR prevede consimțământul — dar în România, consimțământul la angajare e o glumă.

Ce se întâmplă cu profilarea politică? Un sistem care știe cine sunteți, unde locuiți, ce mașină aveți, ce diplomă aveți, ce boli aveți, unde v-ați deplasat — totul într-un singur loc — este visul umed al oricărui regim autoritar. Nu e nevoie de conspirații. E suficient un guvern prost într-un moment prost.

Si nu uita ca statul e dusmanul tau!

China nu e departe

În China, sistemul de credit social face exact ce face EUDI Wallet, doar că fără eufemisme europene. Dacă ai punctaj scăzut, nu poți cumpăra bilet de tren. Nu poți închiria apartament. Nu poți trimite copilul la școala bună.

Diferența dintre China și Europa nu e tehnologia — e cadrul legal. Dar cadrul legal îl fac tot politicienii. Aceiași politicieni care azi nu pot gestiona un răspuns la o petiție. Aceiași care invocă legi abrogate. Aceiași care pun clauze de confidențialitate pe parteneriate cu ONG-uri și apoi pretind că nu au cheltuit nimic.

Câtă încredere aveți că acest cadru legal va rezista primei crize serioase?

Ce ar trebui să cerem

Nu suntem împotriva digitalizării. Suntem împotriva digitalizării fără garanții. Concret:

1. Dreptul la alternativa fizică. Portofelul digital nu trebuie să fie singurul mod de a-ți dovedi identitatea. Actul fizic trebuie să rămână valabil, fără penalizări, fără „funcționalități reduse.”

2. Imposibilitatea blocării administrative. Niciun funcționar nu trebuie să poată bloca identitatea digitală a unui cetățean fără o hotărâre judecătorească definitivă. Punct.

3. Transparența totală a accesului. Fiecare acces la datele din portofel trebuie logat, vizibil pentru cetățean, și contestabil. Vreau să văd cine mi-a accesat datele, când, și de ce.

4. Interdicția profilării. Datele din portofel nu pot fi corelate, agregate sau folosite pentru profilare de niciun fel — nici de stat, nici de privați.

5. Audit independent. Codul sursă al aplicației trebuie să fie public, iar auditul de securitate trebuie făcut de entități independente, nu de companiile care au câștigat contractul de implementare.

Fără aceste garanții, portofelul electronic de identitate nu e o revoluție. E o lesă digitală cu interfață prietenoasă.

Prin februarie 2026 am completat aceleași date — deci nu erau în sistem — și am primit același mail. Acum 2 zile mi-am amintit de el, așa că am dat și eu unul înapoi, care se încheia așa:

TEMEIUL LEGAL

Conform OUG 57/2019 (Codul administrativ), art. 7 alin. (2), instituțiile publice au obligația de a soluționa cererile cetățenilor în termen rezonabil. O cerere depusă de aproape un an (02.04.2025) și o a doua depusă de peste 5 săptămâni (10.02.2026) depășesc cu mult orice termen rezonabil pentru o operațiune tehnică de creare a unui cont electronic.

Conform Regulamentului (CE) nr. 883/2004, art. 12 și art. 19, instituția competentă (CNPP) are obligația de a emite formularul A1 la cererea persoanei asigurate. Blocarea accesului la portalul prin care se depune această cerere echivalează cu un refuz implicit de a emite documentul.

Subscribe now

Conform OG 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, termenul de răspuns este de 30 de zile de la înregistrare. Ambele cereri au depășit acest termen fără nicio comunicare din partea CNPP.

SOLICITĂRI

1. Crearea și activarea imediată a contului electronic pe portalul CNPP, pe baza datelor din cele două cereri deja depuse;

2. Comunicarea în scris a motivelor pentru care contul nu a fost creat timp de aproape un an de la prima cerere;

VĂ NOTIFIC CĂ:

În lipsa unui răspuns și a activării contului în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de la primirea prezentei:

Acesta este unul dintre ultimele articole gratuite pe care le public, stiu ca unii ma veti injura, dar nu strang banii pentru mine, ci pentru Unde fac voluntariat cu prietenii si sotia pentru a ancheta si face publici diversi infractori ca sau finantatorii lor ca . Avocatii si AI-ul costa si injuraturile online nu rezolva nimic. Ajutati-ne! Subscrieti la abonamentul lunar! Vom publica regulat extrasele de cont, sa nu ziceti ca ne burghezim, banii se duc in contul ONG-ului! Multumim!🤗

a) Voi formula plângere administrativă prealabilă conform Legii 554/2004 a contenciosului administrativ, urmată de acțiune la Tribunalul București pentru refuz nejustificat de soluționare a cererii;

b) Voi depune sesizare la Avocatul Poporului pentru încălcarea drepturilor cetățeanului în raport cu administrația publică;

c) Voi sesiza Comisia Europeană prin intermediul SOLVIT România pentru obstrucționarea dreptului la libera circulație a lucrătorilor și a coordonării securității sociale, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004

Ia ghiciți cine a fost sunat de urgență și, deși erau serverele căzute, mailurile nu mergeau, femeia de serviciu se înrolase în Al-Qaeda și Mercur era retrograd, a avut a doua zi cont funcțional?

Eu v-am mai spus, în România nu te duci să te căciulești la o instituție de stat. Te duci să explici consecințe, nici măcar nu te cerți. TOȚI sunt cu musca pe căciulă și știu că dacă începe să se sape e nasol. Așa devin funcționarii amabili. Doar așa.

Daca nu, un contencios va costa 50 de lei la depunere si 15 minute la formulat cu AI-ul. Recomand gemini sau Opus de la Claude, desigur.

Adică îți alegi o echipă și ții cu ea până la capăt. Indiferent ce face. Indiferent ce tâmpenii spune sau ce decizii ia. Important este doar să fie „de-ai tăi”.

Doar că politica nu ar trebui să funcționeze așa.

Un politician nu este o echipă de fotbal. Nu este un erou, nu este Superman și nici vreun personaj providențial care trebuie apărat până în pânzele albe. Este pur și simplu un om pus într-o funcție pentru a lua niște decizii care fie îți servesc interesul, fie ți-l afectează. Atât. Nimic mai mult.

Subscribe now

Dacă ești propagandist, sigur, acolo discuția e alta. Dar eu vorbesc despre oamenii normali, care mai au cât de cât capul pe umeri și înțeleg că politica nu este un concurs de popularitate.

Singurul criteriu care contează

În realitate, criteriul după care ar trebui judecați politicienii este unul foarte simplu: îți reprezintă interesul sau nu.

Nu dacă îți place de el.
Nu dacă vorbește frumos.
Nu dacă sună patriotic.

Îți reprezintă interesul? Bun.
Nu ți-l mai reprezintă? Nasol. Atunci ai o problemă cu el.

Evident, interesul fiecăruia este subiectiv. Uneori interesele unor grupuri sunt diferite sau chiar opuse. Așa funcționează politica de când există. Dar asta nu schimbă regula de bază: politicienii sunt trimiși acolo să reprezinte interese, nu să fie idolatrizați.

Exemple simple pe care lumea refuză să le accepte

Read more

Vreau sa multumesc tuturor care au subscris la abonamentul platit al Derapaje, care finanteaza direct acest ONG ( banii ajung in contul sau direct). Noi lucram voluntari, folosim banii pentru cheltuielile operationale. Multumim din suflet si celor ce ne-au furnizat informatiile care au dus la dezvaluirea povestii.

Subscribe now

Va invit sa cititi intreaga tarasenie a infractorului Sergiu Bogdan Meseșan, partenerul lui Radu Hossu, care de 3 ani pozeaza in erou salvator, aici. Cu dovezile oficiale obtinute de la justitia suedeza si politia lor, care spre deosebire de cea romana, nu doarme.

Cat mai sta in libertate acest jeg traficant de arme si oameni si cersetor de donatii?

Multumim celor care au ales sa finanteze ONG-ul nostru subscriind la blogul Derapaje , continuam sa investigam si sa luptam!

Subscribe now

De ce Haga?

Când eram în Italia lucram remote pentru PwC US și apoi Sage UK, așa că am făcut mișcarea ca să vedem lumea, nu din alte motive. Acum, a fost altfel, pentru că mi s-a oferit un job de nerefuzat la Haga, atât ca activitate, cât și ca recompensă.

Bine, salariul e proporțional cu zona, în care un apartament în centru cu 3 camere ne costă 2500 de euro pe lună, cu utilități și parcare subterană pentru mașină. Plus taxele anuale de gunoaie și de apă, percepute de municipalitate.

Si cum e acolo?

Ne mutăm pe 27 martie, după ce am stat 4 săptămâni într-un pod de vilă luxos de 110 mp, mobilat cu gust, vizavi de Europol. Cam 3500 de euro pe lună, inițial booking.com, apoi am negociat cu proprietarii. Că na, noi suntem români și ăștia sunt mai zgârciți ca sicilienii. Dar ne-am înțeles, că deh, 20 de ani de project management aici!

A trebuit să angajez o agenție pentru a ne găsi apartament, căreia îi dau alți 2150 de euro comision că mi-a găsit casă. E nebunie aici, e plin de chestii internaționale și full de expați. La casă dăm și depozit de 2150 de euro, pe lângă chirie, că na, poate facem focul în mijloc sau ne apucăm să luăm la topor mobila. Glumesc, așa se face aici cu orice chiriaș, just in case.

Dar e mai bine ceva în centru, că sunt mai aproape de muncă. Era ok și mai la margine, dar prefer să am totul în zonă, ca un boss, inclusiv Gara Centrală, de unde mă pot duce oriunde în UE. La care birou mă duc ca un erou cu bicicleta sau pe jos, cum fac și localnicii.

Ani de zile de prețuri mari la benzină, prețuri aberante la parcări, zone de no-go pentru Diesel i-au transformat pe ăștia în hamsterii perfecți. Pedalează toată ziua la greu, indiferent de vreme, ba chiar au și niște biciclete speciale unde își cară copiii în față. Transportul în comun are și ăla prețuri delirante.

Efectiv, totul e gândit să îi țină pe ăștia hamsteri pe biciclete și aici nu e exact încălzire globală, că e la malul Mării Nordului, plouă de rupe și e vânt. Eu mă hamsteresc pentru că e singura metodă, afară de mașină, de a evita transportul în comun. Pe care îl urăsc din inimă, indiferent unde e. Și de a face mișcare, până îmi refac sala personală, la noua locație.

Deocamdată am abonament de bicicletă cu 8 euro pe lună la Donkey Republic și închiriez cu 2 euro pe zi biciclete de pe stradă, din locurile autorizate. Mai sunt unii care închiriază lunar, ți le aduc la ușă și dacă se bulesc, fac pană, etc. vin și le repară. Mă gândesc să apelez la ăștia după ce mă mut și am adresă stabilă. Dacă iei bicicletă nouă aici, se fură în draci, apropo. Și să umbi prin service-uri e obositor.

Când lucram la Electronic Arts mergeam cu bicicleta la muncă, dar aici e fascinant, au piste peste tot, mașinile îți dau prioritate și ăștia se aruncă efectiv în fața lor, m-au șocat. Dacă aș merge cu bicicleta așa în București, eram mort demult. Și foarte plat.

Abonandu-te la blog, ai ocazia sa finantezi primul ONG de investigatii care face plangeri penale in favoarea romanilor! Tara nu se schimba injurand online! Ajutati-ne sa va ajutam!

Subscribe now

Cred că olandezii sunt fie foarte credincioși, fie au mare încredere în conaționali, că altfel nu îmi explic stilul în care merg pe biciclete. Condusul mașinii e un coșmar aici cu toți kamikaze pe două roți care sar din toate părțile. Și apropo, foarte puține salvări pe străzi, ceva uluitor pentru un bucureștean. Ăștia fie sunt nemuritori, fie când se chinuie îi împușcă, nu îmi explic altfel!

Cum sunt preturile?

Spre surprinderea mea, mâncarea e mai scumpă ca la noi și nu neapărat mai bună. Am luat și de la alea bio, nu m-au emoționat. Trebuie să îmi fac cont pe PFA la echivalentele Selgros de aici, mi-au zis că e ok. Dacă e prost, măcar să fie ieftin! Aștept să ne mutăm pentru a începe să căutăm oferte și livrări online, e un mare dezavantaj aici să nu ai locația ta.

Olandezii care stau lângă Belgia sau Germania fac cumpărături acolo. Bine, e cam 10, maxim 20% peste prețurile din București, doar că ăștia au o tradiție a ofertelor și a vânării lor. În permanență, la anumite produse au reduceri de tipul 2 la preț de una sau 4 la preț de două. Ceva inexistent la noi. Așa că băieții colindă magazinele și iau oferte la greu. Chiar mă gândesc să fac un agent de AI care să le inspecteze și să mă anunțe.

De asemenea, Mega Image-ul lor, numit Albert Heijn, parte din Ahold Delhaize ca și al nostru, cea mai scumpă rețea de magazine — eu le zic Albert Hainul — au prețurile ghidate de AI; seara, la legume, fructe și unele soiuri de carne/mezeluri au prețuri mai ieftine. Mă rog, pentru ăia care se obosesc, noi cumpărăm în weekend de regulă, și nu de la ei. Au și o piață cu prețuri mai mici, un Obor mai primitiv, încă explorăm variante.

E sigur la Haga?

Știu că mulți or să întrebe de securitate și de ce am acceptat să mă mut în unul dintre cele mai woke state din UE. Păi simplu, Haga e un oraș foarte sigur, spre deosebire de frații învecinați, Amsterdam și Rotterdam. Aici e administrația lor și guvernul, deși Amsterdam e capitala oficială. Ăștia, inclusiv regele, și-au băgat picioarele și s-au mutat aici.

E atât de scump încât, cu excepția câtorva zone cunoscute, e foarte sigur să stai aici. Cel mai mare risc de securitate în Haga e să ți se fure bicicleta, dacă o ai nouă și nu o legi cum trebuie. Nu vezi foarte mulți... din afara Europei nici măcar în centru, iar la gară, Den Haag Centraal, în zona căreia o să stăm, e foarte sigură, au Primăria și Ministerul Apărării acolo.

Altă chestie genială aici și care ne-a uluit e faptul că 99% vorbesc engleză. La orice magazin, oricine îți răspunde în engleză. Nu pe bâjbâite, ca la nemți sau bulgari. Nu, discuți liniștit cu ei. Până și la piața lor cea mai mare, De Haagse Markt, un fel de Dragonul Roșu, mai toți vânzătorii vorbesc engleză. E genial pentru expații ca noi.

Olandezii sunt super friendly cu expații, nu știu dacă cu toți, dar cu noi sigur sunt! Au aici Curtea Internațională de Justiție, ceva cu procurori, ceva cu NATO și altele. E drept că toate astea au crescut chiriile foarte mult, dar ei sunt fericiți. Ca să iau chiria a trebuit să le arăt că am bani în bancă, contractul de muncă, plus un document semnat de contabilă cu câți bani fac anul ăsta. După cum v-am zis, sunt mai suspicioși și zgârciți ca sicilienii si pusi pe japca.

Overall am fost impresionat de ordinea și curățenia de aici. Nu au calmul ăla magic al Italiei, dar au propriul ritm, câștigat cu greu în clima asta destul de enervantă. Și o atitudine mult mai relaxată ca la noi.

Voi continua seria de articole despre mutatul la Haga, pe măsură ce ne orientăm! Nu e ușor, dar nu e nici Nicușor, măcar! Și ideea că deși plătesc chestii, măcar nu se duc la bolojalnicii de la stat, mă face să mă simt nițel mai consolat.

Nu vorbesc aici de servicii în general sau de joburi respectabile. Vorbesc de producție în sensul simplu al cuvântului: cineva creează un lucru care nu exista înainte. O bucată de software. O mașină. O linie de producție. O infrastructură. Energie. Un produs.

Realitatea e că procentul oamenilor care fac asta este surprinzător de mic.

Majoritatea oamenilor lucrează în jurul producției, nu în producție. Unii verifică lucruri. Alții aprobă lucruri. Unii coordonează lucruri. Alții scriu rapoarte despre lucruri. Și foarte mulți participă la procese care există doar pentru că există alte procese.

Subscribe now

Dacă intri într-o corporație mare, imaginea devine destul de clară destul de repede. La bază există o mână de oameni care chiar construiesc ceva: programatori, ingineri, oameni din producție, designeri de produs, câțiva cercetători.

Deasupra lor apare primul strat de organizare: project manageri, product manageri, coordonatori, oameni care încearcă să țină lucrurile în mișcare. Până aici e normal.

(orice contributie financiara se va duce direct la ONG-ul de investigatii si reclamatii civile si penale Patria Prima. Injuratul online nu ajuta, trebuie sa facem mai mult! Si da, finantam si noi, dar avocatii si Ai-urile costa + noi lucram doar voluntari Multumim anticipat!)

Read more

Există o iluzie foarte comodă pe care o avem aproape toți: ni se pare că lumea a evoluat treptat, frumos, logic, ca într-un PowerPoint. Îți imaginezi istoria ca pe o linie dreaptă: oamenii au început cu bețe și pietre, apoi au făcut agricultură, apoi orașe, apoi imperii, apoi niște filosofi s-au uitat grav în zare, apoi cineva a inventat becul, apoi internetul, apoi ai ajuns tu să citești asta de pe un ecran, în timp ce telefonul tău are mai multă putere de calcul decât au avut instituții întregi acum câteva decenii.

Doar că istoria reală nu arată deloc așa. DIn contra.

Realitatea este mult mai ciudată și, sincer, mult mai interesantă: omenirea n-a avansat tehnologic într-un ritm constant. Omenirea a stat enorm de mult aproape pe loc din punct de vedere material, apoi, într-o perioadă absurd de scurtă, a intrat într-o explozie tehnologică atât de violentă încât aproape tot ce numim azi „viață normală” ar părea magie neagră pentru majoritatea oamenilor care au trăit vreodată.

Și aici apare prima idee care merită reținută: aproape tot ce considerăm astăzi banal este, de fapt, scandalos de nou.

Lumina electrică în casă? Nouă. Antibioticele? Noi. Avionul? Nou. Telefonul mobil? Ridicol de nou. Internetul? Atât de nou încât încă n-am terminat să înțelegem ce ne-a făcut la cap. AI-ul generativ? Atât de recent încât încă ne prefacem că știm unde duce. Dar habar nu avem si asta e cam aiurea!

Cum au trăit oamenii în cea mai mare parte a istoriei

Timp de aproape 5.000 de ani de istorie scrisă, omul a trăit într-o lume pe care, dacă o reduci la esențialul tehnologic, ai recunoaște-o imediat: muncă fizică, transport lent, producție locală, noapte reală, boli frecvente, hrană sezonieră, informație rară, comunicație lentă, memorie fragilă. Un țăran roman, unul medieval și unul din 1700 ar înțelege destul de repede viața celuilalt. Ar avea diferențe de limbă, religie, stăpâni și unelte, dar ritmul de bază al existenței le-ar fi familiar. Aceeasi gradina zoologica.

Subscribe now

În schimb, dacă iei un om din 1700 și îl arunci într-un oraș din prezent, omul nu ar spune: „A, da, înțeleg, este o versiune mai eficientă a lumii mele.” Nu. Ar crede că a ajuns printre zei, demoni sau nebuni complet organizați. Ar vedea lumină fără foc, voce fără corp, imagini care se mișcă, cutii care gândesc, metal care zboară, frig permanent controlat, hrană din toate anotimpurile, oameni care vorbesc instant cu alți oameni aflați la mii de kilometri și mașini care îți spun unde ești pe planetă.

Asta este ruptura reală. Nu trăim doar într-o lume „mai avansată”. Trăim într-o anomalie istorică artificiala. Nu am fost facuti pentru asta. Si nici macar nu o “producem constient” totul e aleatoriu ca naiba.

De ce progresul tehnologic nu a fost liniar, ci exploziv

Poate cea mai bună formulare este asta: omenirea nu a mers încet și sigur către prezent. Omenirea a petrecut marea majoritate a istoriei într-o relativă stabilitate tehnologică, apoi a intrat într-o curbă aproape verticală. Nu o linie. O explozie.

Și aici începe partea cu adevărat interesantă.

Nu doar că în ultimii 200 de ani am inventat mai mult decât în multe milenii anterioare, dar

(orice contributie financiara se va duce direct la ONG-ul de investigatii si reclamatii civile si penale Patria Prima. Injuratul online nu ajuta, trebuie sa facem mai mult! Si da, finantam si noi, dar avocatii si Ai-urile costa + noi lucram doar voluntari Multumim anticipat!)

am schimbat natura însăși a limitelor umane. Timp de mii de ani, noaptea era noapte. Când apunea soarele, se termina mare parte din viața activă. Distanța era distanță. Dacă ceva era departe, era efectiv departe. Boala era, în multe cazuri deumul spre sicriu. Memoria era fragilă. Dacă ardea o bibliotecă, ardea efectiv o parte din mintea speciei. Ca cea din Alexandria.

În ultimele două secole, tehnologia a început să distrugă, una câte una, exact aceste limite care păreau naturale. Lumina electrică a rupt noaptea. Trenul și avionul au rupt distanța. Antibioticele au rupt o bună parte din fatalitatea biologică. Frigiderul a rupt sezonalitatea hranei. Telecomunicațiile au rupt întârzierea informației. Internetul a rupt monopolul geografic asupra cunoașterii. Smartphone-ul a rupt separația dintre individ și rețea.

Altfel spus, progresul tehnologic din ultimele două secole nu a însemnat doar unelte mai bune. A însemnat demolarea treptată a constrângerilor care definiseră experiența umană timp de milenii. Si nu cred ca eram pregatiti.

Invențiile moderne nu doar au schimbat lumea. Au accelerat alte invenții

Și mai este ceva, poate chiar mai important: progresul nu a fost doar rapid. A fost compresiv.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că o invenție nouă nu a rămas izolată, ci a devenit unealtă pentru următoarele. Electricitatea a accelerat comunicațiile. Comunicațiile au accelerat știința. Știința industrială a accelerat chimia și medicina. Electronica a accelerat calculul. Calculul a accelerat proiectarea. Internetul a accelerat distribuția ideilor. AI-ul începe să accelereze chiar producția de idei, cod, imagini și modele explicative.

Cu alte cuvinte, nu mai vorbim doar despre progres. Vorbim despre progres care produce mașini de progres si implica o munca colectiva, nu individuala.

Aici este marea ruptură. Lumea veche inventa unelte. Lumea modernă inventează sisteme care cresc viteza de inventare. Este o diferență uriașă. Este diferența dintre a construi un pod și a construi o fabrică de poduri care se reproiectează singură la fiecare generație.

Omul modern nu este mai deștept biologic. Este mai conectat

Mai există o observație care, odată văzută, nu prea mai poate fi nevăzută: omul modern nu este neapărat mai inteligent biologic decât omul antic. Nu există motive serioase să crezi că un atenian de acum 2.400 de ani, pus în mediul corect, n-ar fi putut deveni matematician, inginer sau programator excelent. Diferența reală nu este că noi avem creiere miraculos mai bune. Diferența este că noi gândim conectați la o infrastructură gigantică de memorie, calcul și instrumente care ne adapteaza treptat la nevoi.

Asta înseamnă că civilizația modernă funcționează ca un exocortex. Un creier extern, adaugat. O proteză cognitivă colectivă.

Când cauți ceva online, folosești memorie externă. Când navighezi cu GPS, folosești orientare externă. Când traduci instant, folosești limbaj externalizat. Când ceri unei inteligențe artificiale să-ți rezume un domeniu sau să-ți genereze o schiță de proiect, externalizezi o parte din muncă mentală. Nu ai devenit altă specie. Ai devenit o specie conectată la proteze cognitive atât de dense încât ai început să le confunzi cu normalitatea.

Si nu toti suntem facuti pentru asta. De aceea tot mai multi o vor lua razna.

Cea mai mare invenție modernă ar putea fi copierea aproape gratuită a informației

De fapt, poate cea mai importantă invenție a modernității nu este nici motorul, nici becul, nici internetul, luate separat. Poate că invenția centrală este capacitatea noastră de a conserva, copia și distribui informația la scară uriașă, aproape instant și aproape fără degradare. Înainte, ideile puteau muri ușor. Azi, o idee poate fi duplicată pe milioane de dispozitive în câteva secunde.

Aici apare și partea neliniștitoare. Pentru că, dacă totul a accelerat atât de tare, există o întrebare foarte incomodă: psihicul nostru a ținut pasul? Suntem prgatiti pentru ceea ce tot noi am creat?

De ce omul modern este depășit de viteza propriului succes tehnologic

Biologic, noi rămânem animale construite pentru grupuri mici, pentru ritmuri lente, pentru pericole locale, pentru feedback relativ simplu. Dar trăim într-un mediu în care suntem bombardați cu știri globale, comparații permanente, stimuli artificiali, recompense instant, sisteme abstracte, interfețe, deadline-uri, notificări, fluxuri de informație fără capăt și schimbări tehnologice care rescriu obiceiurile mai repede decât apuci să-ți faci unele noi.

Poate că o parte enormă din anxietatea modernă nu vine doar din muncă, politică sau economie, ci din faptul că o biologie veche locuiește într-o realitate care își schimbă regulile mai repede decât o poate metaboliza. Cu alte cuvinte, noi nu suntem doar stresați. Suntem, într-un anumit sens, depășiți de viteza propriului succes tehnologic. Si asta o sa ajunga foarte rapid o problema.

Viitorul tehnologiei: de la unelte care amplifică brațul la sisteme care amplifică judecata

Pentru că dacă ultimele două secole au fost despre externalizarea forței fizice și apoi a memoriei și calculului, următoarele decenii par să fie despre externalizarea judecății, creativității operaționale și poate chiar a unor fragmente de voință practică.

Sună dramatic, dar gândiți-vă puțin: am trecut de la unelte care îți amplifică brațul la unelte care îți amplifică mintea. Următorul pas logic este apariția unor sisteme care nu doar te ajută să gândești, ci încep să gândească alături de tine, înaintea ta sau în locul tău în tot mai multe contexte.

Asta va produce niște mutații sociale foarte ciudate.

Una dintre ele ar putea fi moartea discretă a omului „complet autonom”. Nu în sens filosofic, ci practic. În viitor, omul eficient s-ar putea să nu mai fie acela care știe cele mai multe lucruri, ci acela care orchestrează cel mai bine rețele de sisteme inteligente, filtre, modele, agenți software și fluxuri automate. Adică individul nu va mai concura doar cu alți indivizi, ci cu oameni augmentați mai bine decât el.

De ce lipsa conectării ar putea deveni un lux în viitor

Altă proiecție neobișnuită: s-ar putea ca în viitor una dintre cele mai mari forme de lux să nu fie viteza, ci absența vitezei. Nu mai multă conectivitate, ci dreptul de a nu fi conectat luxul de a opri reteaua FARA sa mori de foame.

Pe măsură ce eficiența devine ieftină și omniprezentă, fricțiunea aleasă voluntar ar putea deveni simbol de statut. Gătitul lent, scrisul de mână, mersul fără GPS, vacanțele fără rețea, magazinele fără self-checkout, conversațiile fără algoritm — toate astea ar putea părea excentricități, apoi forme de rezistență culturală, apoi poate forme de prestigiu.

Geopolitica viitorului: cine controlează infrastructura mentală controlează puterea

Și mai e ceva. În trecut, marile imperii controlau teritorii. În prezent, marile puteri controlează infrastructuri. În viitor, cei mai influenți actori s-ar putea să fie cei care controlează modelele prin care lumea interpretează realitatea. Nu doar cine deține petrol, cabluri, sateliți sau fabrici, ci cine deține filtrele cognitive prin care miliarde de oameni își formează impresiile, deciziile și reflexele.

Asta înseamnă că geopolitica viitorului s-ar putea muta din ce în ce mai mult de la lupta pentru spațiu fizic la lupta pentru spațiu mental. Mai puține ziduri, mai multe interfețe. Mai puține frontiere vizibile, mai multe ecosisteme cognitive.

Viitorul nu va arăta ca în filmele SF. Va arăta banal și va fi și mai straniu

O altă ipoteză interesantă este că viitorul nu va semăna cu science-fiction-ul clasic, în care totul e evident spectaculos, metalic și cu lumini albastre. E foarte posibil ca viitorul real să arate banal la suprafață și complet alienant în profunzime. Vei avea aceleași străzi, aceleași cafenele, aceleași birouri, aceleași blocuri, dar dedesubt vor funcționa straturi invizibile de predicție, optimizare, scoring, personalizare, traducere, generare automată și decizie asistată.

Nu roboții umanoizi pe fiecare colț vor schimba lumea prima dată, ci software-ul care decide, recomandă, corectează, sintetizează și prioritizează tăcut. Cu posibile tehno-dictaturi oribile.

Ce va însemna educația într-o lume cu AI și informație infinită

Poate cea mai stranie proiecție este alta: în câteva decenii, copiii s-ar putea uita la ideea de „a învăța totul din cap” așa cum ne uităm noi azi la ideea de a merge trei zile călare până la un oraș vecin. Nu pentru că memoria va deveni inutilă, ci pentru că valoarea se va muta și mai mult de la stocarea de informație la evaluare, selecție, integrare și discernământ.

Paradoxal, într-o lume în care informația e infinită și generarea de conținut e aproape gratuită, inteligența rară ar putea fi exact capacitatea de a spune: asta e adevărat, asta e fals, asta e zgomot, asta merită atenție.

Cu alte cuvinte, viitorul s-ar putea să nu premieze omul care știe multe, ci omul care nu se lasă prostit elegant.

Concluzie: problema viitorului nu este ce vom inventa, ci ce va rămâne uman

Și aici ajungem la punctul final. Când compari ultimele 200 de ani cu cele 5.000 de ani de istorie scrisă, nu concluzia principală este doar că am evoluat mult. Asta e prea puțin. Concluzia reală este că trăim în prima perioadă din istorie în care specia umană a dobândit puterea de a-și rescrie sistematic propriul mediu într-un ritm mai rapid decât își poate rescrie reflexele.

Noi nu mai locuim într-o lume dată. Locuim într-o lume refăcută permanent de propriile noastre unelte. Si foarte aleatoriu. Si fara sa gandim consecinte.