Știu că o să sune desuet, dar cei care am trăit ziua de 11 septembrie 2001 și eram destul de maturi ca să o înțelegem — și, bineînțeles, nu eram bătuți în cap — nu cred că o să uităm ziua aia niciodată.
Pentru că, pe lângă tot ce s-a întâmplat, era atmosfera aia de după Revoluție, după căderea Rusiei. Deși era greu în România, începea să se vadă luminița de la capătul tunelului. În toată lumea era o stare de liniște, de pace, de euforie. Căzuse dușmanul, America conducea planeta. Nu se întâmpla nimic remarcabil, cel puțin la nivelul ăla de atunci, când nu stăteam să studiem știrile cum facem azi. Era o liniște generală.
Și mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri: eram la o firmă destul de mare din București, din IT. Am trecut pe lângă o cameră și am văzut că era toată lumea în jurul televizorului. Apoi, mi-a sunat telefonul. Era tata. Mi-a spus că a intrat un avion în Pentagon. Inițial am crezut că se uită la un film, că e pe video, nu pe televizor. Dar era ceva acolo, ceva care nu-mi dădea pace, asa ca m-am dus si eu in camera cu TV-ul. Am prins momentul în care unul din avioane a intrat în turnuri, live. Și toată lumea era speriată. Șocată.
Vă dați seama, America nu e ceea ce e acum. Totul s-a bagatelizat, nu mai există respect pentru țări. Pe vremea aia, în România, America era sfântă. Totul era acolo, pe podium, numărul 1. Toată lumea era „wow”. Toată lumea voia să ajungă în America. Și cineva, în clipa aia, dăduse în America. Ceea ce pentru noi a fost absolut uluitor și șocant.
Țin minte că a fost o zi destul de marcantă pentru toată lumea. Chiar și aici, la nivelul nostru de trepăduși din România, urmăream toți știrile. Cei care aveam acces la internet eram călare pe CNN și pe toate celelalte. CNN-ul, pe vremea aia, era încă o voce — nu mizeria de acum. Sau poate era deja o mizerie, dar nu ne dădeam noi seama.
Pentru mulți dintre noi, ziua aia a fost momentul în care am început să ne punem întrebări. Să ne uităm mai atent. Să ne dăm seama că povestea frumoasă cu lumea pașnică ținută de America era pe final. Și că nu era totul așa de clar și simplu cum părea.
Dar dincolo de toate astea — de conspirații, de întrebări, de analize — trebuie să nu uităm un lucru: au murit niște oameni atunci. Nevinovați. Asta se uită. Au fost oameni în avioanele alea. Oameni în turnurile alea. Și indiferent că turnurile au căzut ciudat sau nu, că există teorii sau nu, rămâne faptul că au murit mulți oameni în ziua aia. Sau după ziua aia. Și asta e ușor trist în toată vânzoleala generalizată.
Pentru că întotdeauna, în ziua asta, eu mă gândesc la oamenii ăia care au murit degeaba. Din cauza unor teroriști nenorociți. Și uite că am ajuns azi să trebuiască să ne plecăm în fața Islamului, să închidem ochii la extremism, să înghițim tot în numele toleranței. Ceea ce nu e ok.
La sfârșitul zilei, 11 septembrie rămâne o rană. Și un semnal. Și poate ar fi cazul să nu uităm de tot de unde a început totul si mai ales de la ce religie.