AI-ul e foarte real, evaluarea lui este o țeapă

Cei de la Praetorian Capital, cunoscuți pentru stilul lor acid și observațiile economice fără menajamente, au publicat recent un articol care pune sub lupă febra globală a inteligenței artificiale. Textul, intitulat „An AI Addendum”, trece în revistă cu o luciditate aproape cinică motivele pentru care entuziasmul din jurul AI-ului seamănă izbitor cu bula .com de la începutul anilor 2000 — când internetul lua avant si toată lumea cumpăra visuri tehnologice scumpe, iar foarte puțini cumpărau realitate.

Analiza lui arată că, dincolo de fascinația tehnologică, AI-ul a devenit o gaură neagră financiară. Modelele mari costă sute de milioane de dolari doar ca să fie antrenate și alte zeci de milioane lunar pentru a funcționa. Centrele de date care le susțin consumă energie cât un oraș întreg, iar echipele care le întrețin sunt plătite regește. În teorie, aceste investiții ar trebui să aducă profituri uriașe. În practică, nu aduc aproape nimic. Autorul vorbește cu oameni din industrie care recunosc off the record că majoritatea firmelor care se laudă cu AI sunt pe pierdere și că totul e împins înainte de o singură forță: teama de a nu rata trenul.

Și, ca și cum nu era suficient, intervine fenomenul de „work redo” – adică munca refăcută. AI-ul greșește constant, iar greșelile lui trebuie corectate de oameni. Companiile ajung astfel să plătească dublu: o dată pentru tehnologie și încă o dată pentru a repara ce strică tehnologia. În loc să reducă munca, AI-ul o complică. În loc să taie costuri, le dublează.

Sună absurd, dar e aceeași logică economică pe care o trăiam în 1999, când orice companie cu „.com” în coadă era evaluată la miliarde. Atunci era internetul, acum e AI-ul. Același entuziasm, aceleași promisiuni vagi, aceeași orbire financiară. Diferența e doar scara: cifrele de azi sunt incomparabil mai mari, costurile mai greu de susținut, iar energia consumată pentru fiecare “revoluție digitală” e aproape grotescă.

Pe atunci, bula s-a spart când investitorii și-au dat seama că firmele nu fac bani, ci doar povești. Azi, bula AI se umflă exact la fel. Firme care pierd sute de milioane sunt tratate ca viitorul omenirii. Orice comunicat de presă devine dogmă, orice prezentare pe PowerPoint devine profeție. Se trăiește într-o realitate paralelă în care pierderile nu contează, pentru că „într-o zi, totul va fi rentabil”. Doar că nimeni nu poate spune când e „ziua aia”.

Bula dotcom, cum s-a numit cea din 2000, s-a prăbușit pentru că promisiunea nu s-a mai putut plăti. La un moment dat, entuziasmul a obosit și s-a ciocnit de matematică. Exact acolo merge și AI-ul acum. Costurile cresc exponențial, veniturile abia mișcă, iar investitorii încep discret să retragă bani. Evaluările încep să scadă, proiectele se amână, fondurile își “reevaluează strategia”. Exact ca în 2000, doar că astăzi e totul interconectat – de la energie și hardware până la finanțare și politică.

Ceea ce face raportul ăsta diferit e tonul realist, nu apocaliptic. Nu spune că AI-ul e inutil. Spune doar că e neprofitabil. Că hype-ul e mai mare decât valoarea. Că, la fel ca în 2000, s-a ajuns la punctul în care speranța e tratată ca activ financiar. Și, inevitabil, vine ziua în care cineva întreabă: „Bun, și profitul unde e?”. Atunci se termină dansul.

Diferența față de 2000 e că atunci bula era digitală, acum e electrică. AI-ul consumă mai mult curent decât produce valoare. Fiecare server nou adăugat e o mică bombă economică. Într-un final, realitatea energetică și costurile hardware-ului o să ajungă din urmă promisiunile. Și, ca de obicei, atunci când visul se termină, cineva rămâne cu nota de plată.

Inteligența artificială e o tehnologie reală, dar economia din jurul ei e o ficțiune. O bulă umflată cu entuziasm, marketing și frică. Exact ca .com-ul, doar că mai scumpă și mai obositoare. Și, la fel ca în 2000, se va sparge atunci când lumea își va aminti că viitorul, oricât de spectaculos ar fi, tot trebuie să se plătească în bani, nu în promisiuni.