America sedată: Cum a ajuns ADHD-ul poarta către o generație de copii drogați legal
În America, ADHD-ul a devenit într-un mod aproape absurd una dintre cele mai populare etichete medicale ale copilăriei. În anii ’80 și începutul anilor ’90 era o diagnoză rară, rezervată unor cazuri clare, greu de ignorat.
Dar totul s-a schimbat în momentul în care criteriile de diagnostic din DSM au fost modificate. DSM este prescurtarea de la Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, manualul oficial al psihiatriei americane, un fel de Biblie după care medicii decid cine e „normal” și cine are o tulburare psihiatrică.
Fiecare ediție nouă a mai relaxat un pic criteriile pentru ADHD: vârsta maximă la care simptomele trebuie să apară a fost ridicată, numărul minim de simptome a scăzut, iar categoriile au devenit mult mai largi. Când extinzi definiția, extinzi automat și numărul de oameni care se potrivesc în ea. Magic, nu?
Si asa a inceput dezastrul. În 2003, aproximativ 4,4 milioane de copii americani aveau un diagnostic de ADHD. În 2011 se ajunsese la aproape 6,4 milioane. Iar în 2022, numărul a crescut la 7,1 milioane de copii între 3 și 17 ani, adică aproape unul din zece copii din toată țara. Dintre aceștia, aproape jumătate au primit medicamente pentru ADHD într-un singur an. În rândul băieților, procentele sunt și mai ridicate: în unele state, peste 20% dintre elevi primesc stimulente. A devenit atât de comun, încât în foarte multe școli americane e mai degrabă o excepție să găsești o clasă fără copii diagnosticați.
În paralel, piața medicamentelor a explodat. Prescripțiile pentru stimulente pe bază de amfetamine și metilfenidat au crescut cu peste 50% în ultimul deceniu. Cheltuielile totale estimate pentru medicația ADHD la nivel pediatric au trecut de câteva miliarde anual. Totul într-un sistem în care accesul la psihoterapie este atât de dificil, încât pentru mulți părinți singura opțiune rămâne pastila.
Un articol dinWall Street Journal arată însă partea întunecată a acestui fenomen. ADHD a devenit în multe cazuri poarta de intrare într-un „lanț de medicamente” care începe cu un stimulent, dar rareori se termină acolo. Datele analizate arată că, în cazul a 166.000 de copii între 3 și 14 ani care au început un medicament pentru ADHD în 2019, copiii respectivi au fost de peste cinci ori mai predispuși să primească și alte medicamente psihiatrice în următorii patru ani față de copiii fără tratament ADHD. Nu vorbim despre cazuri rare, da? Pentru zeci de mii de copii americani, tratamentul pentru ADHD devine rapid tratament pentru insomnie, pentru anxietate, pentru depresie, pentru comportament „opozant”, până la cocktailuri de trei, patru sau chiar cinci medicamente simultan.
Există copii de trei ani puși pe stimulente. Există copii de cinci ani puși pe antipsihotice. Există cazuri de copii care, până la vârsta de 12 ani, au luat trei sau patru medicamente în paralel, toate în urma diagnosticării inițiale cu ADHD. Un exemplu notoriu din articol este cel al unei fete care a început tratamentul la șapte ani și, până la maturitate, trecuse prin 14 medicamente psihiatrice diferite. Nu pentru că avea 14 boli, ci pentru că fiecare reacție adversă era interpretată ca un „sugestiv pentru o nouă tulburare” și tratată cu alt medicament.
Cifrele sunt înfiorătoare: în 2023, peste 23% dintre copiii tratați pentru ADHD în sistemul Medicaid ajunseseră să ia și alte medicamente psihiatrice în același timp. Mai mult de 4.400 de copii luau patru sau mai multe medicamente simultan. Sunt state unde un copil din trei cu ADHD primește și antipsihotice, deși nu există studii solide despre siguranța acestor combinații la vârste atât de fragede.
Articolul arată cu nume și prenume cum se întâmplă asta. Copilul primește stimulent. Apoi începe să aibă insomnie. I se prescrie un sedativ. Sedativul îi modifică starea emoțională. Primește un antidepresiv. Stimulentele cresc anxietatea. Primește un anxiolitic. Devine iritabil? I se adaugă un antipsihotic. Toate acestea se întâmplă în condițiile în care aproape niciun medic nu își permite să vadă copilul suficient de des, în care terapia comportamentală este inaccesibilă pentru majoritatea familiilor și în care presiunea din partea școlilor îi împinge pe părinți spre soluția rapidă: pastila.
America nu se confruntă cu o epidemie de ADHD. Se confruntă cu o epidemie de diagnosticare grăbită, cu o epidemie de prescripții, cu o epidemie de copii transformați în pacienți permanenți într-un sistem care nu știe, nu poate sau nu vrea să le ofere altceva decât medicamente. Este o combinație între un manual psihiatric tot mai permisiv, un sistem medical suprasolicitat și o industrie care profită masiv de pe urma extinderii diagnosticului. Și peste toate, un sistem școlar care nu știe să gestioneze altfel decât farmacologic diferențele de temperament, atenție și comportament ale copiilor.
Așa se ajunge ca un copil de patru ani să fie sedat. Așa se ajunge ca un copil de șapte ani să fie pus pe antipsihotice. Așa se ajunge ca o generație să fie crescută sub influența unor substanțe pentru care nu există studii serioase privind efectele pe termen lung asupra creierului în dezvoltare. Nu pentru că toți acei copii sunt bolnavi, ci pentru că sistemul american preferă soluția rapidă în locul celei corecte.
E horror.
trust the science :)
Am avut o discuție acum ani de zile, pe tema asta a prea ușoarei diagnosticări cu ADHD. Problema nu e doar in US sau UK sau vestul Europei. S-a întins și la noi de ani de zile. Sa tot fie, că nepotu', care era în clasele primare, fiind în discuția respectivă prin faptul că avea un coleg diagnosticat (dar care era doar un țigan mai bine dezvoltat decât restul clasei și cu părinți scandalagii), este acum la liceu. De atunci se semnala treaba asta, dar noi eram fierți pă integrare, pă incluziune, pă astea, așa că orice părinte care semnala că unii copii au totuși nevoie de o școală specială și de învățători speciali, erau "cancelled" pe grupurile de mămici ultra progresiste. La fel și dacă semnalau că, in realitate, copilul diagnosticat atât de ușor cu ADHD, era doar un bully nesimtit, rezultat al unei creșteri ca în junglă, pe principiul forței fizice. Mă rog, ce știu eu, că așa mi s-a replicat prin diverse discuții. Nu știu multe, dar de când cu modern parenting și cu ideologia care ne învață că odraslele sunt ale societății și ale partidului (iar părintele e obligat doar să-i procure hrana și acoperișul până va fi independent să-și câștige covrigii și chiria in vreo corporație și să-i valideze orice hachiță cu care vine de la școală, cum ar fi că vrea puberty blockers sau tranziție de gen), mie mi se pare că s-au înmulțit și cazurile de ADHD și implicit medicația care vine cu diagnosticul pus prea ușor, mult înainte să vedem dacă nu e vorba doar de un copil căruia nu i s-a spus "nu" în viața lui.