China si Coreea de Nord: dragoste cu sila!

Undeva între defilări cu rachete, parade militare și discursuri încruntate despre imperialism, Kim Jong Un a apărut recent alături de Xi Jinping la Beijing, aducând-o cu el și pe fiică-sa, ca să vadă și ea cum se face politica la nivel înalt: cu fanfară, camere TV și pupături strategice. Dar dincolo de show, întrebarea care se pune e una simplă: cât o să-l mai țină China în brațe pe Kim și pe regimul său rupt în cur, dar cu pretenții nucleare?

Pe scurt: Coreea de Nord e săracă lipită. E un stat care mizează pe izolare, control total și ideologia Juche (adică „ne descurcăm singuri”, dar cu ajutorul Chinei, evident). Economia e o combinație toxică de industrie grea, agricultură neproductivă și inflație scăpată de sub control. Nimic nu merge bine, dar totul e „sub control” – cum spune propaganda de acolo.

Cu Rusia ocupată prin Ucraina, China rămâne singura care mai pompează bani, carburanți și cereale către Phenian. Dar nu o face din generozitate – o face pentru că are nevoie de un tampon strategic între ea și trupele americane din Coreea de Sud și Japonia. Kim știe asta. Xi știe că știe. Și toată lumea merge mai departe cu acest dans diplomatic absurd.

Dar de ce nu investește China mai serios în Coreea de Nord? Pentru că nu poate avea încredere. Au fost mai multe tentative de a face afaceri împreună: zone economice speciale, mine de fier, poduri peste râuri de frontieră. De fiecare dată, regimul nord-coreean a dat cu tifla investitorilor: ba a anulat contracte, ba a blocat accesul la resurse, ba a confiscat echipamentele după ce au fost aduse acolo pe banii chinezilor. Genul ăla de partener care îți ia bormașina și apoi îți închide ușa în nas.

China a înțeles lecția. Acum investește cu mănuși, prin intermediari, și doar în proiecte mici. Însă chiar și așa, riscurile sunt mari. Iar Kim, de frica unor posibile „liberalizări” care ar putea naște facțiuni reformatoare în partidul său, ține frâiele economiei cât mai strâns. Nu vrea să piardă controlul nici măcar un milimetru.

Așa că Beijingul continuă să trimită ajutoare, dar fără iluzii. Știe că nu va transforma Coreea de Nord într-un tigru asiatic. Știe că n-o va putea domestici. Dar preferă să suporte mofturile și instabilitatea de la Phenian decât să vadă acolo un regim prăbușit care ar putea aduce trupe americane mai aproape de granițele sale.

Relația asta nu e una de dragoste. E mai degrabă ca atunci când ții în casă un verișor problematic care fumează în sufragerie, dă muzica tare și îți împrumută banii fără să-i returneze. Îl ții acolo nu pentru că-ți place de el, ci pentru că îți e teamă ce s-ar întâmpla dacă pleacă.