Cum am ajuns sclavii statului

Pe vremuri, omul avea o relație destul de simplă cu puterea: muncea, își vedea de gospodărie, iar la final venea careva cu sigiliu, sabie sau cruce și îi spunea că trebuie să dea o parte din ce-a produs. Zece la sută la rege, ceva la biserică, poate niște zile de muncă pentru senior, câteva găini dacă trecea armata prin sat și, în rest, Dumnezeu cu mila.

Nu era raiul pe pământ. Să nu idealizăm Evul Mediu, că nu era nici Netflix, nici vacanta, nici dreptul de a te plânge elegant pe internet. Dar omul acela, cu toate limitele lui, știa un lucru: viața era a lui. Proastă, grea, plină de noroi și nedreptăți, dar a lui. Dacă voia casă, o ridica. Dacă voia mâncare, cultiva. Dacă voia apărare, punea mâna pe furcă si mai lua niste vecini. Dacă voia educație, depindea de familie, biserică, breaslă sau vreun unchi mai răsărit.

Astăzi, omul modern a făcut un schimb mult mai rafinat. Nu mai vine perceptorul călare. Vine civilizat, prin reținere la sursă, TVA, accize, contribuții, taxe locale, impozite, roviniete, autorizații și alte mici poezii fiscale. Nu mai dai doar zeciuială. Dai uneori aproape jumătate din ce câștigi, apoi mai plătești o dată când cumperi ceva, apoi încă o dată când îl deții, apoi încă o dată când îl vinzi. Dar măcar e digitalizat. Suferința are si interfață in ziua de azi, nu e ironic?

Vrei sa ajuti ONG-ul nostru Patria Prima care investigheaza dubiosenii si face plangeri penale ? Noi lucram voluntar, banii merg in social media, si desigur, AI si instrumente de prelucrat informatia. Doneaza sau citeste cum poti contribui aici ca sa ne putem continua munca! Multumim! Sau te poti abona la Derapaje, de unde banii pleaca direct in contul ONG-ului, am monetizat acest Substack pentru a sustine organizatia. Niciun ban nu ajunge la membrii ei ca plata, aici e raportul perfect transparent cu cheltuieli vs venituri pe Trimestrul 1, 2026

În schimb, primești promisiunea supremă: „se ocupă statul”. Sau primaria. Sau administratorul. Cineva.

Statul se ocupă de sănătate. Așa că omul plătește contribuții, apoi își face programare peste trei luni, apoi merge la privat „ca să fie sigur”. Statul se ocupă de educație. Așa că părintele plătește taxe, apoi meditații, apoi rechizite, apoi fondul clasei, care nu există oficial, dar are o vitalitate demnă de patrimoniu UNESCO. Statul se ocupă de drumuri. Așa că omul își schimbă bucșele mai des decât perdelele. Statul se ocupă de siguranță. Așa că cetățeanul își pune cameră, alarmă, gard mai înalt și speră că poliția ajunge înainte să ajunga infractorul la el.

Și totuși, paradoxal, omul cere mai mult. Nu pentru că ar fi prost, ci pentru că a fost obișnuit să creadă că orice problemă are un ghișeu, o instituție, un program național și un purtător de cuvânt. Orașul e murdar? Să facă primăria. Copiii nu știu să citească bine? Să facă ministerul. Spitalul e praf? Să facă guvernul. Țara merge prost? Să vină cineva competent. Cineva. Oricine. Doar să nu fim noi.

Aici e marea schimbare: nu doar că statul a luat mai mult din bani, ci a luat treptat și din reflexele omului. I-a luat obiceiul de a se organiza cu vecinii. I-a luat curajul de a repara ceva fără aprobare. I-a luat ideea că libertatea vine la pachet cu răspundere, nu doar cu drepturi scrise frumos pe site-uri oficiale. Am "externalizat”viata. La propriu. Ca un job dat indienilor.

Omul vechi era dependent de natură, de boier, de foamete și de noroc. Omul nou e dependent de sistem. Diferența e că sistemul are formular, in rest, tot de papagal ramai.

Nu înseamnă că statul nu trebuie să existe. Ar fi absurd. O societate modernă are nevoie de spitale publice, școli, infrastructură, ordine, reguli, apărare și instituții care să nu lase totul la cheremul celui mai tare din parcare. Problema nu e existența statului, ci transformarea lui într-un tatuc universal.

Când lași tot mai mult în grija statului, primești la schimb o viață ceva mai comodă, dar și o cetățenie mai moale. Te obișnuiești să reclami, nu să participi. Să aștepți, nu să construiești. Să votezi o dată la câțiva ani și apoi să te miri că aleșilor li se rupe de ce au promis.

Pe viitor, direcția poate fi destul de simplă: dacă omul continuă să cedeze responsabilitate în schimbul confortului, statul va crește. Nu neapărat mai eficient, ci doar mai prezent. Va regla mai mult, va taxa mai mult, va promite mai mult și va cere mai multă conformare. Iar cetățeanul, deja antrenat, va protesta online, va ofta și va da cu cardul mai mult.

Riscul nu e să ajungem într-o dictatură cu bocanci pe stradă. Asta e varianta spectaculoasă, bună de filme. Riscul mai realist e o societate cu oameni liberi pe hârtie, dar neputincioși în practică. Oameni care au drepturi, dar nu mai au inițiativă. Au acces la servicii, dar nu mai au comunități. Au opinii, dar nu mai au deprinderea de a face ceva concret.

Libertatea nu dispare mereu cu zgomot. Acum se duce dracului politicos, în rate, cu notificări pe telefon și cu sloganuri despre binele comun, valori europene si alte mizerii.

Întrebarea nu e dacă statul trebuie să facă lucruri. Trebuie. Întrebarea e ce mai face omul, în afară de a plăti, a cere și a se enerva. Pentru că o lume în care toți așteaptă să vină statul e o lume în care, la final, nu mai vine nimeni daca nu e in interesul lor. Si revenim frumos la Evul Mediu, ceva mai bine regizat.

Poate că adevărata maturizare nu înseamnă să cerem stat mai mic sau mai mare, ci să cerem stat mai competent și cetățeni mai puțin comozi. Să nu mai confundăm protecția cu dependența și drepturile cu scutirea de responsabilitate. Dar statu relax, ca nu se va intampla.

Pe vremuri, omul dădea zeciuială și rămânea cu restul vieții pe cap. Azi dă mult mai mult și speră să-i ia cineva viața în administrare. Doar că viața, oricât ai externaliza-o, tot la tine se întoarce. Ca un caine bătut.