Curba Laffer explicată contribuabilului român: plătești până pleci

În teorie, economia e guvernată de curbe și ecuații. În practică, în România, e guvernată de o obsesie colectivă: dacă bugetul nu ajunge, sigur n-am taxat destul. Statul român funcționează după logica unei benzinării falimentare: clienții pleacă? Înseamnă că trebuie să scumpim. Contribuabilii sunt tot mai puțini? Taxăm mai tare pe cei care au rămas.

Conceptul de Curba Laffer își are originea în anii ’70, dar intuiția din spatele lui este mult mai veche. Ibn Khaldun, gânditor islamic din secolul XIV, observa deja că la începutul unei dinastii taxele sunt mici și veniturile mari, iar la final, taxele cresc și veniturile scad. Arthur Laffer a formalizat această idee în 1974, într-o întâlnire informală la restaurant, când a desenat pe un șervețel celebra curbă: la 0% impozit nu se colectează nimic, la 100% impozit nu se mai muncește, iar între aceste extreme există un punct de maxim. Acesta este nivelul optim de taxare, dincolo de care încasările statului scad. Devenită faimoasă în timpul administrației Reagan, Curba Laffer a fost folosită ca argument pentru politici economice de tip supply-side, cu rezultate variabile, de la succesul Irlandei în anii ’90 la crizele bugetare din epoca Bush.

Important este că Laffer nu susține că orice reducere de taxe duce la venituri mai mari, așa cum simplifică adesea politicienii. Ci doar că există o limită optimă peste care fiscalitatea devine autodistructivă. În economii dezvoltate și stabile, punctul optim poate fi ridicat. În economii fragile, corupte și birocratizate, curba se „strânge” – toleranța la taxare scade, iar efectele negative apar mai devreme.

România este exact într-un asemenea context: o economie emergentă, cu administrație fiscală anacronică, cu digitalizare formală și colectare reală la nivel de anii 2000. Avem peste 47.000 de firme înregistrate la 2.440 de adrese, multe dintre ele în apartamente fictive. La o adresă din Sectorul 1, București, sunt 6.061 de PFA-uri și 2.398 de firme. În Iași, într-un apartament sunt peste 3.000 de firme, care cumulează datorii de aproape 60 milioane lei. În Cluj-Napoca, o singură adresă găzduiește 1.404 firme. În Sibiu, 689 de firme adună datorii de 87 milioane lei la o singură locație. În Brașov – 1.500 de firme la aceeași adresă. În București, pe strada Argentina, 1.900 de firme au datorii de peste 465.000 lei.

Cu acest decor fiscal în fundal, statul a decis că problema este… lipsa de taxe. A renunțat la facilitățile fiscale pentru construcții – un sector care contribuia masiv la PIB și la readucerea forței de muncă din diaspora – și vrea să introducă o taxă de solidaritate pentru veniturile de peste 12.000 lei brut pe lună. Nu pentru bogați. Ci pentru cei care încă mai aleg să rămână în România și să muncească legal: specialiști, manageri, IT-isti, medici, antreprenori.

Pe lângă această „solidaritate” fiscală, se vehiculează creșterea TVA-ului general la 21%, eliminarea cotelor reduse, impozitarea suplimentară a dividendelor, supraimpozitarea creatorilor de conținut online și accize noi pe carbon, băuturi și proprietăți. Toate acestea în timp ce România pierde anual peste 9 miliarde de euro din TVA necolectat și are o rată de evaziune de 12–14% din PIB. Mai exact, statul se uită la găleata spartă și propune să turnăm mai multă apă, fără să repare fisurile.

Realitatea este că România nu duce lipsă de taxe. Le are în toate formele și pe toate palierele. Duce lipsă de colectare eficientă, de digitalizare funcțională, de încredere între stat și cetățean. ANAF funcționează pe PDF semnat cu pixul, scos la imprimantă și scanat. Inspecțiile sunt selective, iar marii evazioniști par să se bucure de o formă de imunitate fiscală neoficială.

Curba Laffer, în România, nu mai este doar o schemă teoretică. Este un diagnostic al eșecului administrativ. Ne aflăm de mult peste punctul optim. Fiecare procent nou introdus nu mai aduce venituri, ci scade conformarea, stimulează migrația fiscală și sapă în baza activă a economiei. În acest ritm, singurul contribuabil rămas va fi cel fără alternativă – angajatul cu contract de muncă și firma care nu poate pleca. Toți ceilalți vor deveni PFA-uri în apartamente cu 3.000 de chiriași fiscali sau disaspora.

Dar hei, s-a votat schimbarea, da? 😆😆😆😆