Hidrogenul „verde” al UE, o altă țeapă și bani irosiți

În ultimii ani, hidrogenul verde a fost prezentat ca o soluție ideală pentru tranziția energetică a Europei și nu numai. Este o tehnologie care promite decarbonizarea completă a industriilor grele, o soluție curată pentru transportul pe distanțe lungi, o alternativă strategică la gazul natural. Și, pe hârtie, pare impecabil: se produce prin electroliza apei folosind electricitate din surse regenerabile, fără emisii de carbon, iar când e consumat (ars sau folosit în celule de combustie), rezultatul e doar vapori de apă.

Problema e că toată această poveste, în forma actuală, funcționează doar în teorie. În practică, hidrogenul verde e scump, ineficient și logistic imposibil de scalat în intervalul în care Europa are nevoie de rezultate.

Un raport recent Reuters arată că peste 20% din proiectele anunțate în Europa au fost anulate în 2023, în principal din cauza depășirii masive a costurilor și a incapacității de a concura cu gazul natural. Un alt 20% din proiectele rămase sunt deja întârziate și nu vor fi operaționale până la finalul deceniului. Asta înseamnă, în termeni clari, că obiectivul UE de neutralitate climatică până în 2050 pierde din avânt înainte de a prinde viteză.

Costurile sunt, de departe, cel mai mare obstacol. În medie, prețul energiei din hidrogen verde este de aproximativ trei ori mai mare decât cel al gazului natural. În 2023, gazul natural pentru consumatorii non-casnici în UE costa aproximativ 0,0624 euro/kWh, în timp ce hidrogenul verde trecea de 0,18 euro/kWh. Asta în condițiile în care prețurile pentru energia solară și eoliană au scăzut semnificativ, iar investițiile în electrolizoare au crescut. Chiar și în scenariile optimiste, care presupun scăderea dramatică a costurilor în următorii ani, hidrogenul verde rămâne necompetitiv față de combustibilii fosili.

La costuri se adaugă și problema infrastructurii. Hidrogenul nu poate fi transportat ușor prin infrastructura existentă. Conductele de gaz trebuie înlocuite sau modificate costisitor, pentru că hidrogenul are proprietăți chimice diferite – în special tendința de a fragiliza oțelul. Stocarea este de asemenea complicată și scumpă: fie necesită tancuri de înaltă presiune, fie sisteme criogenice, fie cavități subterane special construite. În lipsa acestei infrastructuri, hidrogenul nu poate fi distribuit și utilizat eficient la scară largă.

Un alt obstacol major este cererea – sau mai exact lipsa acesteia. În ciuda subvențiilor generoase (Spania și Portugalia au la dispoziție peste 400 de milioane de euro doar în acest scop), dezvoltarea rețelelor de producție este blocată de faptul că industria nu este pregătită să folosească hidrogenul. Germania este singura piață europeană unde cererea pare să crească semnificativ, dar nu suficient de rapid încât să aducă economii de scară.

În tot acest context, s-a mizat masiv pe Africa – în special pe Maroc, Mauritania și Namibia – ca sursă ieftină și abundentă de hidrogen. Marocul, de exemplu, are proiecte în valoare de peste 32 miliarde de dolari și planuri pentru un gazoduct de 5.600 km care ar urma să alimenteze Europa. Mauritania dezvoltă proiecte gigantice de 30 și 10 GW, cu finanțări de la TotalEnergies și fonduri din Golf. Namibia are deja în funcțiune o uzină de 25 MW și își promovează agresiv capacitatea de a deveni un hub verde pentru Europa. Toate acestea sună bine, dar realitatea este că aceste proiecte sunt abia în faze incipiente, multe la nivel de memorandumuri sau machete în PDF.

Chiar dacă, în teorie, aceste inițiative ar putea livra hidrogen către Europa, nimeni nu vorbește serios despre timpii reali de construcție, despre riscurile logistice și nici despre capacitatea pieței europene de a-l absorbi. Mai grav, în ciuda investițiilor masive, nu există o strategie coerentă la nivel continental privind integrarea acestui combustibil în rețelele energetice și industriale existente.

În concluzie, hidrogenul verde este o idee promițătoare din punct de vedere tehnologic și ecologic, dar complet ruptă de realitatea economică și logistică actuală, tipic UE.

În momentul de față, nu este nici viabil comercial, nici aplicabil la scară largă, nici capabil să reducă dependența Europei de gazul natural. În cel mai bun caz, este un combustibil al viitorului care rămâne la stadiul de experiment. În cel mai realist caz, este o glumă extrem de scumpă, pe care o plătim deja cu subvenții și politici energetice fără impact concret.

Până când prețurile, infrastructura și cererea nu se aliniază, hidrogenul verde rămâne exact ce este: o promisiune frumoasă, dar imposibil de ținut. Iar în lupta cu criza energetică și dependențele geopolitice, promisiunile nu țin de cald. Gazul in schimb tine.