Taxa clawback: cum funcționează o imbecilitate legalizată care ne costă vieți

Într-o țară normală, când un furnizor îți oferă un produs esențial – medicamente, în cazul nostru – îl plătești corect și-i mulțumești că te ține în viață. În România, îl taxezi suplimentar pentru că… a livrat prea mult. Asta e taxa clawback: o combinație de șantaj fiscal și ruletă bugetară, vândută populației drept „măsură de echilibru în sistemul sanitar”. În realitate? E o enormă țeapă.

Bun, și ce e totuși taxa asta?

S-o lămurim simplu, ca pentru oameni care n-au fost la ședința de la Ministerul Sănătății unde s-a inventat aberația:

Statul alocă, din pix, o sumă pe care e dispus s-o dea în fiecare trimestru pentru medicamente compensate. Nu se știe pe ce se bazează, ideea e să fie cât mai puțin. Fraierii nu merită sănătate.

Asta deși românii plătesc lunar contribuții de sănătate prin CASS (10% din venit), nu toți banii ăia ajung efectiv în sistemul sanitar. O parte se evaporă în alte găuri bugetare, rectificări, acoperiri de deficit și priorități de moment. Așa se face că, deși populația contribuie masiv, bugetul alocat pentru medicamente e stabilit pe genunchi, nu în funcție de realitate. E ca și cum ai plăti abonament la Netflix și ai primi un DVD cu Dallas.

Dacă medicii prescriu mai mult și pacienții chiar vin să-și ia tratamentele (ce tupeu!), atunci totalul cheltuit sare peste buget, el neavând nicio legătură cu realitatea.

În loc ca statul să zică „am subestimat consumul, plătim diferența”, se uită spre industria farmaceutică și zice: „ne dați voi banii înapoi, că e vina voastră că ați vândut prea mult.” Înțelegeți gradul de ipocrizie?

Așa s-a născut taxa clawback. Practic, dacă ești producător și ai vândut un medicament compensat, statul îți cere o parte din bani înapoi. Nu pentru că produsul e prost. Sau că ceva a fost în neregulă. Ci pentru că te jumulește.

Cine o plătește?

Toți producătorii care au medicamente pe lista de compensate sau gratuite. Procentul diferă:

• Pentru medicamente inovative: până la 25%

• Pentru cele generice (copiile mai ieftine): 15%

• Pentru biosimilare și alte combinații experimentale: în funcție de inspirația momentului.

Ce contează e că se plătește din cifra de afaceri, nu din profit. Adică nu contează dacă ai câștigat sau pierdut – plătești oricum. Ești pe pierdere? Ghinion, cum ar zice Klausache.

De ce e complet absurdă

• Penalizează succesul. Cu cât un medicament e mai eficient, mai căutat și mai prescris, cu atât mai mult îl taxează statul. Cu atât nu îl găsiți.

• Împinge producătorii să retragă medicamente de pe piață. Ce rost are să vinzi ceva ieftin și util dacă la final trebuie să plătești pentru asta?

• Afectează exact medicamentele pe care se bazează bolnavii cronici. Nu e doar o problemă economică, ci una de acces la tratament.

• Se aplică inclusiv pentru medicamente livrate în spitale, cu adaosuri și TVA incluse, deși spitalele sunt de stat. Deci statul taxează tot el pentru ce cumpără tot el.

Impactul real: lipsuri, prețuri mari și tratamente înlocuite aiurea

Studiile recente arată că România are una dintre cele mai mari ponderi de cheltuieli directe din buzunarul pacientului din UE – peste 30%. Asta înseamnă că pacientul român plătește din salariu o treime din costul tratamentului, într-un sistem în care se presupune că e asigurat. Nu este, de fapt, asta e o minciuna.

Iar când medicamentele ieftine dispar (pentru că nu mai sunt rentabile pentru producători), ce rămâne? Variante mai scumpe, aduse prin importuri paralele sau înlocuite cu ceva „pe stoc”. Și dacă ești ghinionist, nu primești nimic și ți se spune „reveniți peste o lună, poate intră în farmacie”. Dacă mai trăiești încă, desigur. Că nu e obligatoriu, da?

Statul se felicită. Pacientul caută pe Google dacă poate rupe pastila în două

În 2023, statul român a încasat peste 4 miliarde de lei din taxa clawback. Nu pentru că ar fi gestionat bine sănătatea, ci pentru că a tras banii înapoi de la cei care chiar au livrat medicamente. Apoi se laudă cu „eficiența financiară”.

Între timp, bolnavii cronici iau pauze involuntare de la tratament, iar farmaciștii devin consilieri spirituali care încearcă să explice de ce tratamentul tău nu mai există. Și îi trimit să se roage.

Concluzie

Taxa clawback este expresia supremă a ipocriziei sistemului medical românesc: nu contează eficiența, contează să te încadrezi în cifrele unei foi de Excel. Și dacă asta înseamnă să-ți pierzi accesul la tratament, e vina ta. Nu trebuia să fii bolnav.

Așa că data viitoare când medicamentul tău dispare de pe piață sau îl găsești de cinci ori mai scump, nu te întreba doar „unde e statul?”. Întreabă-te mai exact: cât a fost clawback-ul?

---