Ultimatumul lui Trump pentru Iran: Un joc de poker geopolitic cu mize nucleare
Cum încearcă Washingtonul să strângă cu ușa regimul de la Teheran fără să arunce tot Orientul Mijlociu în aer. Spoiler: E complicat.
Se pare că un război plutește în aer între Statele Unite și Iran, fix într-un moment în care regimul de la Teheran se confruntă cu cele mai serioase provocări de la revoluția din 1979 încoace. Aia in care l-au pus pe Allah sef.
Pe scurt, Iranul nu trece prin cea mai fastă perioadă a sa. Economia este paralizată de sancțiuni, iar pe străzi, un public tot mai nemulțumit a prins curaj și provoacă aparatul brutal de forță al statului. De parcă nu era de ajuns, strategic vorbind, Iranul este lovit din toate părțile: presiuni din partea SUA și a Israelului, un program nuclear avariat și o rețea de aliați (proxy) tot mai slăbită prin Liban, Irak, Yemen și Gaza.
În tot acest peisaj instabil, intră în scenă Donald Trump, cu un stil pe care deja îl cunoaștem, dar cu o abordare ușor diferită.
Strategia „Pace prin Forță” (Sau cum să arăți mușchii la negocieri)
Ceea ce face ca acest moment să fie cu adevărat special este un avertisment destul de clar lansat de președintele american: uciderea protestatarilor iranieni ar putea atrage intervenția SUA. Acesta nu este doar un avertisment umanitar, ci a venit exact când administrația sa presa Teheranul să își demonteze instalațiile nucleare, să își limiteze programul de rachete și să se oprească din a se băga în treburile altor țări.
Ai putea crede că Washingtonul abia așteaptă să apese butonul roșu. Nu e chiar așa. Administrația Trump înțelege perfect că un război la scară largă cu Iranul ar provoca haos la nivel regional și intern. Dacă Trump va ordona un atac – un scenariu considerat extrem de probabil –, scopul nu va fi declanșarea unui război total. Miza este cu totul alta: resetarea negocierilor pentru a smulge concesii maxime din partea Iranului.
Iată cum arată planul SUA, pe scurt:
Momentul perfect: Factorii de decizie de la Washington consideră că acum e momentul pentru presiune maximă, pentru că Iranul este izolat strategic, slab militar și sufocat de nemulțumiri interne.
Nu război, ci „instrumente de convingere”: Strategia lui Trump se bazează pe principiul „păcii prin forță”. Forța militară nu e un scop în sine, ci un instrument care să ducă negocierile spre un rezultat favorabil SUA.
Strangularea economică: SUA se bazează masiv pe sancțiuni economice, țintind exporturile de petrol ale Iranului, pentru a tăia complet sursele de venit ale regimului. Scopul este să forțeze o predare sau concesii uriașe, fără să impună cu forța o schimbare de regim și fără să declanșeze un război major. Nu ca au mers foarte bine pana acum, aia fac foamea ca rusii, zambind.
Trump vs. Netanyahu: Când prietenii nu se înțeleg la „nota de plată”
Ai crede că SUA și Israelul merg mână în mână aici. Ei bine, da și nu. Ambele țări sunt de acord că Iranul este o amenințare, că nu trebuie să devină o putere nucleară și că influența sa regională trebuie oprită. Dar modul în care vor să obțină asta diferă radical.
În timp ce Trump prioritizează obținerea unui „acord bun” printr-o combinație de sancțiuni și descurajare militară, Israelul se îndoiește fundamental că un acord cu Teheranul mai are vreun sens. Guvernul israelian crede că, pur și simplu, Iranul nu se va ține de cuvânt pe termen lung.
Mai mult, Netanyahu are pretenții pe care Iranul nu le-ar accepta niciodată cu zâmbetul pe buze: interzicerea îmbogățirii uraniului, eliminarea materialului îmbogățit la 60%, distrugerea programului de rachete și oprirea susținerii pentru toți aliații regionali. Pentru Iran, o asemenea listă de cerințe echivalează cu capitularea. Nu mai au nimic cu care pot santaja alte tari.
Nu e de mirare că o recentă întâlnire între Trump și Netanyahu nu a primit prea multă atenție mediatică. Prim-ministrul israelian a trebuit chiar să intre pe ușa din spate a Casei Albe, pentru a evita protestatarii pro-palestinieni. Spre deosebire de Netanyahu, Trump vrea să mai dea o șansă diplomației și vrea să dețină controlul total asupra deciziei de a intra în război, refuzând să lase Israelul să apese trăgaciul, așa cum a părut că se întâmplă vara trecută. În plus, JD Vance, vicepreședintele SUA, a fost destul de sceptic în privința războiului, precizând clar că Trump este singurul care stabilește liniile roșii cu Teheranul.
Pentru Washington, stabilitatea globală și piețele de energie atârnă greu în balanță; trebuie să se gândească și la aliații europeni, nu doar la dorințele Israelului.
De ce nu cade singurel, pur și simplu, regimul de la Teheran?
Ideea de schimbare a regimului (regime change) se vântură prin Washington de zeci de ani, dar n-a fost niciodată o strategie prea viabilă. De ce? Pentru că oricât de lovit ar fi, regimul iranian este extrem de rezistent, bazându-se pe un aparat militar și de securitate foarte unit.
Pilonii puterii: Securitatea regimului se bazează pe Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) și pe Basij (o forță paramilitară afiliată).
Decapitarea nu e suficientă: După operațiunea SUA din Venezuela, liderii iranieni au înțeles că Washingtonul ar putea lovi direct la vârful statului. Dar uciderea Liderului Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, nu ar prăbuși automat sistemul, deoarece puterea stă într-o rețea de instituții, nu într-un singur om. IRGC s-ar grăbi să numească o nouă conducere și nu ar ceda influența.
Alternativa e de groază: Nu există o opoziție iraniană organizată și de încredere pe care americanii să o susțină. Dacă regimul cade, nu răsare brusc democrația, ci mai degrabă o luptă internă pentru putere ce ar putea duce la haos absolut sau chiar la război civil.
Pe de altă parte, nici SUA nu au vreo intenție să trimită trupe la sol sau să lanseze campanii aeriene susținute pe termen lung – lucruri absolut necesare pentru a răsturna un regim într-o țară de dimensiunea Iranului. Experiențele din Irak și Afganistan încă dor în memoria colectivă americană.
Un joc periculos de-a șoarecele și pisica
Suntem așadar într-un blocaj. Iranul refuză să negocieze despre orice altceva în afară de programul nuclear. Acceptarea condițiilor americane ar însemna negarea propriei identități ideologice. De cealaltă parte, Trump, având în vedere mobilizarea militară și retorica dură, nu prea mai poate da înapoi fără să obțină concesii majore. Consilierii președintelui văd forța nu ca pe un truc de presiune, ci ca pe un semn clar de acțiune.
Acesta este „paradoxul negocierii prin forță”: forța este folosită pentru a evita războiul, dar în același timp te aduce mult mai aproape de el. O singură eroare de calcul din oricare tabără, un semnal interpretat greșit, și linia fină dintre „escaladare controlată” și conflict total dispare.
Cine va clipi primul la acest joc de poker? Greu de spus. Cert este că marja de eroare se micșorează alarmant de repede. Iar Trump nu e celebru pentru rabdare si intelepciune.