Eco-Stalinismul începe cu un loc de parcare plătit

Primul guest post din istoria Derapaje, scris artistic si documentat de catre Alexandru Boia!

Omul stie ce inseamna ciclismul spre deosebire de lachele flausat

Valentin Bunea

care a postat comentariul dezbatut mai jos! Multumesc si te mai asteptam!

---

Am scris acest articol la invitația lui Sebastian, pornind de la un comentariu la un altul de pe substack-ul lui: Cum îți fură Primăria București dreptul la mobilitate în propriul oraș! Observația mea a fost de fapt un răspuns la un alt - tipic, altfel - comentariu, ce-i aparține lui V.B., individ ce se recomandă drept body-engineer:

Ai rablă? Ia metroul, tramvaiul, mergi cu bicicleta sau pe jos.
Nu trebuie sa inhaleze copii noxele masinii tale vechi de 20 ani.
Si ma ung pe suflet toate locurile unde trebuie sa platesti ca sa parchezi.

Pentru început, deși se poate argumenta strict în baza subiectului dat (adică restricțiile și accesul cu taxă pentru mașinile poluante și de ce ar trebui să-și sporească litrajul de apă de gură cei care cred că-i nemaipomenită), trebuie musai privită în contextul tuturor modificărilor fiscale, întrucât fac toate parte din același film. De subliniat sunt în mod deosebit:

- creșterea anunțată a impozitului pe proprietate;
- taxarea suplimentară a mașinilor poluante (o reîncarnare a fostei taxe auto pentru poluare, unde, pur întâmplător și fără interese pecuniare, Dacia a făcut lobby la noi, la fel cum Tesla a făcut în Califatul Marii Britanii).

În plus, creșterile de taxe, ce semnifică o responsabilitate crescută pentru omul de rând, nu sunt balansate de o creștere a drepturilor și beneficiilor (așa cum era normal), ci sunt agravate de o restrângere a lor, deci discutăm într-un cadru complet imoral, complet injust și, pentru un avocat sătul (ori prea flămând să mai conteze) și dornic de spectacol, poate plin de combustibil juridic.

Faptul că este o ștrengărie se observă și din discursul țesut, la fel ca-n pandemie, în jurul aceluiași nucleu bazat pe șantaj în numele binelui comun. Însuși atributul comun este o găleată cu bani calpi, întrucât nu-i bine decât pentru anumite categorii sociale; deci selectiv, nu comun. Așadar, când auziți de binele comun, păziți-vă și portmoneul și beregata, căci se va umbla la ambele.

Indivizi ca V.B. sunt absolut necesari pentru succesul acestor tertipuri pentru că reprezintă forța din teren fără de care nu pot reuși: este genul de susținere ce se cumpără musai cu prezența unui dușman (fie intern, fie extern, fie - ideal - ambele) și cel puțin o parte din ei cred sincer, măcar la-nceput. Restul sunt doar oportuniști.

Comunismul ăla roșu a denunțat nobilii, burghezii, marii industriași, țăranii mai înstăriți, balaurul capitalist, iar păcatul de care te puteai face vinovat era fie originea nesănătoasă, fie atitudinea de contra-revoluționar (adică aveai ceva de obiectat). În mare, lucrurile se manifestă cam la fel: există și proletari, și contra-revoluționari (le zice euro-sceptici, anti-europeni, pro-ruși etc.), și tătuci salvatori, unul mai salvator ca altul.

Recunosc că noul proletariat este mult mai chic și nu-i musai format din oameni care o duc rău (ăia în continuare nu se văd deloc, iar dacă cineva ar vrea să ia Yevropeyskiy Soyuz la pas și să facă ce-a făcut Panait Istrati în URSS, ar rescrie verbatim Spovedanie pentru învinși și ar avea parte de aceeași soartă ca dânsul: a fost renegat pe loc de toți socialiștii de caviar ai vremii.

Nu, clasa proletariatului e formată din tot felul de dubioși în răspăr cu drepturile naturale ale majorității normale, susținuți de oameni fără căpătâi, ce dansează-n ploaie sub umbreluțe colorate și validează orice abuz de putere cu care variile administrații își maschează neîndeplinirea părții sale din manțocăria numită contract social, totul pe muzica unor amenințări și câștiguri deopotrivă de iluzorii.

Cred că pariul lor este că nu o să-i afecteze, oricum își permit momentan costul reglementărilor (vechea daraveră a sătulului ce nu crede niciodată flămândului) și, la urma urmei, nu-i chiar așa rău dacă-i mai cruță de supliciul de-a vedea oameni săraci în jurul lor.

Ori poate tura asta de comunism (cu steag albastru și banane așezate-n cerc pe steag) trag nădejdi trandafirii că o să aibă și ei câte ceva câștig. Dar poți să știi? Dacă Puterea de orice fel răsplătea după competență și fidelitate, atunci Marmontel nu mai scria Belisaire.

Aș mai tâlcui aici și o alipire a propriei voințe de putere de un vector puternic cum sunt politicile guvernamentale, iar aici cred că este rezonabil să punctez că oricine vrea să te stâpânească nu-ți caută binele, iar când îți vrea binele nu caută să te stâpânească. Adică iubirea față de aproapele și driguirea aproapelui nu pot exista simultan.

Săracul Steven din Django Unchained era mai sadic la adresa fraților lui negri decât chiar albii din film, căci ăsta era prețul ridicării din condiția de sclav de rând într-o condiție de sclav privilegiat cu putere asupra sclavilor de rând, de unde și remarca lui Django citată în deschidere. Consider că sfârșitul lui Steven a fost binemeritat, mult mai chinuit decât al comisarului european pentru agricultură Monsieur Candie. Dată fiind reputația lui Tarantino, ar fi putut fi și mai rafinat, dar fu ok oricum.

Nu în ultimul rând, problema dintre rânduri dar cel puțin la fel de importantă este că politicile acestea nu sunt niciodată definitive, nu există o măsură finală, ci constituie un cerc vicios:

- intervențiile cauzează sărăcirea unor oameni;
- acei oameni necesită sprijin din partea Statului pentru aspecte elementare cum ar fi mobilitatea sau încălzirea locuinței (deci independența vieților lor dispare complet);
- spirjinul crescut necesită o taxare crescută;
- taxarea crescută va afecta și mai mulți oameni (deci poate că-ți permiți acum, dar dacă nu-ți permiți mai încolo?).

II

Acum să trecem la cercetarea îndemnurilor revoluționare: ia metroul, tramvaiul, mergi cu bicicleta sau pe jos. Foarte simplu, tovarăși, de ne-am fi gândit și noi! În definitiv, în fiecare din noi zace un Badea Cârțan! Dar, în loc să le respingem, propun să le ducem la ultima consecință, căci Revoluția Pro-Europeană nu se limitează doar la zona metropolitană, trebuie să fie aplicată peste tot (dacă nu din alt motiv, măcar pentru că un copil inhalează noxe și-n oraș, și-n afara lui)!

Trist e nu că nu are dreptate, ci că are și: pe de o parte se-ndreaptă cu jelania încotro nu trebuie, iar pe de altă parte crede că dacă are mașină nouă sau mai puțin poluantă nu face niciun rău și are cumva dreptul să nu se supună propriilor sfaturi pentru ceilalți (căci nu se supune).

Chiar dacă s-ar rezolva cu o mașină nouă, există problema prețurilor, dar nu prea este chestionată starea actuală a pieței, nici rolul jucat de Stat și de reglementările supra-statale, direct sau indirect în distorsiunile evidente. Spre exemplu, mașina mea a costat 18.800 EUR în 2019 (sumă la rândul ei nejustificat de mare). Dacă aș vrea să îmi iau ceva echivalent, acum ar fi 28.200, motorizare identică. Nu mi se pare că vine în plus cu ceva care să merite aproape 10.000 EUR.

Dar nu se rezolvă cu o mașină nouă și, în treacăt fie spus, nu face nimănui plăcere să conducă roajbe pe drumurile publice. Nu-și zice omul: iaca, mă pot lipsi de 20.000 EUR, dar eu prefer să conduc această coajă; e o nerozie să crezi asta, iar în condițiile-n care încă există oameni care fac 15km cu bicicleta doar să ajungă la trenul de navetă pentru locul de muncă mi se pare destul de bizar și de cinic îndemnul lui V.B., căci nu-l crez capabil de-a face un așa efort gingaș, îmi pare prea domnișor.

Vedeți voi, înainte de '89 (și niște ani după) lumea făcea multe concedii așa mai, cum să zic, populare și pitorești, cu mijloace și bază materială modeste: că nu se putea altceva, că nu se putea ieși din țară prea ușor etc. Nu zic că era bine, nu zic că era rău, zic doar că așa era.

Acum, în epoca bananelor, blugilor și vacanțelor în străinătate nimeni nu mai face, cu excepția unei foarte mici categorii de oameni. A devenit o activitate de nișă. Ceea ce mi se pare incorect, fiindcă un om cu o reală și leală conștiință ecologică ce mestecă eco-bulangeli în colțul gurii nu ar consuma atâtea resurse pentru un concediu, și-ar impune singur să-l facă de la cap la coadă eco-durabil, sustenabil, less is more sau ceva. Face vreunul?

Mie, spre exemplu, îmi plac foarte mult concediile mai altfel: ba pe bicicletă, ba câte o drumeție, bivuac la cort sau sub cerul liber, după caz, în excelentele condiții de confort oferite de echipamentul modern, cu un bagaj la o treime din greutatea de odinioară. Le consider superioare oricăror forme de agrement și, dacă aș fi și eu prim-ministru cu căutătură de profesor de matematică ce predă ecuații dând castane cu cheia, puteți paria bani serioși că le-aș face obligatorii.

Dacă am presărat o mulțime de clipuri prin acest articol a fost tocmai să substanțiez această afirmație și să mai subliniez încă un lucru: bogăția peisagistică a României este atât de spectaculoasă încât se poate găsi câte ceva pentru oricine s-ar trezi de mâine că vrea s-o cerceteze.

Iar dacă tovarășul V.B. (sau oricare altul cu texte istețe despre ce-i musai să facă ALȚII ca să le fie LOR bine) vrea să fie veritabil eco-ștrengar până la ultima consecință atunci n-are decât să cumpere câte o bicicletă pentru fiecare din familia lui, să le puie câte un rucsac în spinare și să purceadă, cu trenul, nu cu mașina, la punctul de plecare și la fel să se-ntoarcă. Pe unde să umble are. Timp cred că are, bani sigur are.

Cand se decide, e liber să-mi dea un bip, că-l sun eu să nu consume impulsuri și-i zic ce-are de făcut, că mă-ndoiesc că de capul lui ar scoate-o la... cap. Eu unul fac asta de 20 de ani si nu mai am texte de eco-manțocar ca el și clica lui, deși mie chiar îmi place ciclismul, dacă pot să-i zic așa. Nu îl practic la nivel sportiv, nu îl promovez militant (chiar dacă desigur că-mi scriu impresiile de drum în colțișorul meu de internet), dar am două biciclete cu profil diferit, iar reviziile mă costă cam cât la mașină.

Singura chestie ce poate fi asimilată cu rea voință promovării este faptul că într-o vreme făceam și ture pe platforme antisociale și, culmea, LITERALMENTE NICIUNUL DIN ĂȘTIA CA EL NU SE SINCHISEA: că e prea greu, că dureaza prea mult, că-i dor ovarele pe saracii băieței, că nu s-au epilat, că le-a scăzult glicemia, că le-a scăzut calciul, că nu-i lasă nevasta etc.

Și chiar dacă din clipuri reiese evidentul - că deși bicicleta este indubitabil un vehicul excelent, un concediu pe baza ei nu-i pentru oricine - totuși logica lor spune că nu-i o scuză, deci n-au niciun motiv să nu-și anuleze rezervările la all inclusive și a merge în schimb să, bunăoară, traverseze Orientalii cu bicicleta. Funcție de preferințe, pot fi 950km sau 1900km, fără repetiții. Iar după 950km nu mai îți arde nici de body-engineering, nici să-ți cați masculul interior făcând in circulo masturbationem cu alți alfa ca tine, nici să dai bulle papale pe subiecte ecologice.

Ca o mică notă: când spun că nu-i pentru oricine asta nu înseamnă că-i necesară vreun soi de inițiere mistică, ci pur și simplu că utilizarea ei pentru atare agrement nu-i gustată la fel de fiecare. Altminteri, că veni vorba, bicicleta în sine ESTE pentru oricine: o persoană cât de cât sănătoasă într-o companie agreabilă poate face 100 km de șes într-o zi (cu urmările de rigoare de febră musculară și dureri dorsale, evident); o persoană ce merge regulat poate face lejer 200+ km într-o zi.

Nu trebuie să faci body-engineering, trebuie doar un strop de bun simț și o trupă de calitate. Eu așa am început: se organizau ture prin grupuri de facebook și vinea o lume incredibil de pestriță, unii fără niciun fel de pregătire, învățau loco ce era de învățat, iar un grup mare înseamnă opriri dese, deci distanțele semnificative puteau fi lesne digerate.

Uneori evenimentele erau încărcate ideologic și politic și de-aici mi-e teamă că se trage bine-meritata faimă proastă a bicicliștilor, fiindcă scopul era să facă gălăgie nu să-nvețe lumea conduita pe bicicletă, nici să-și savureze plimbarea.

Altele n-aveau niciun fel de agendă și erau cele mai reușite deoarece rămâneai nu doar cu amintirea plăcută a efuziunii dintr-un grup eterogen, ci și cu tot felul de bucăți utile de informație: cum să faci o pană, cum să șezi pe drum, cum să-ți reglezi frânele, schimbătoarele etc.

III

Dacă au fost adus în discuție metroul și tramvaiul, să aducem și trenul; împreună constituie un alt set de probleme vis-a-vis de care domnul body-engineer și clica lui de pro-progresiști n-au nimic de zis (la prima vedere n-are legătură, dar ca să ieși din București cu mașina trebuie să treci prin București cu mașina; și-apoi ori suntem chiaptănplaneți ori nu mai suntem?):

- nu chestionează de ce infrastructura feroviară este lăsată sistematic intenționat într-o stare tehnică precară;
- nu chestionează orele proaste la care sunt puse trenurile, probabil să nu încurce biznisurile cu microbuze;
- nu chestionează cât de jegoase pot fi vagoanele;
- nu chestionează câte rute se desființează din cauza primelor trei cauze;
- nu chestionează cu nici măcar la operatori privați nu ai aer condiționat peste tot, deși niciunul din vajnicii salvatori n-ar sta-n ruptul capului o călătorie de 5 ore în așa condiții;
- nu chestionează restricțiile între 5 și 15 km întinse pe sute de kilometri, uneori din motive banale;
- nu chestionează de ce tot iau foc locomotivele;
- nu chestionează de ce sunt la fel de puține sau mai puțin vagoane de bicicletă acum decât în 2010.

În realitate sunt vreo trei linii decente (doar liniile, majoritatea gărilor îs tot de rahat) în toată țara, restul decad încontinuu. Faptul că or sa mai apară câteva sute de kilometri pe Ajutoare Sociale pentru Oameni Educați (Fonduri Europene) este complet inutil și irelevant pentru majoritatea oamenilor afectați de revoluția eco-pidară:

- cei ce stau în vecinătatea magistralelor bune nu au cum să ajungă ori ajung greu;
- cei ce stau în vecinătatea celorlalte linii, ei bine situația e la fel, dar mai rea.

Deci în realitate magistralele lucrate se refac pentru cei ce-și permit deja și alte rafinamente (ori trag puncte de virtute din selfie-uri pe bancheta unui tren) și, mai cu seamă, pentru a lua și aduce resurse, respectiv marfă din, respectiv în colonie. Așa că eu i-aș invita să meargă pe bune cu trenul, nu fasoleli de-alea de Instagram tip "am fost la mare sau la Predeal cu trenul, ia uite că se poate". Să meargă, de exemplu:

- de la București la Sighet (am făcut o dată un relvelion pe traseul ăsta, trei zile pe tren, super haios),
- ori de la București la Alexandria (timp aproape dublu față de șosea),
- ori de la București la Tulcea (trenuri bune doar în sezonul estival),
- ori de la București la Călimănești (un singur tren direct și acela doar în sezonul estival),
- ori de la București la Orșova (parcurs mărit cu 90 de minute față de 2010, trenuri scoase, inclusiv cel mai util tren al zilei).

Unde vor ei, dar să meargă pe bune și apoi să vie să spuie ce trebuie să facă ALȚII, după ce au văzut în ce condiții sunt nevoiți să se miște și să trăiască. Apoi putem pune întrebarea logică: mai e trenul o variantă viabilă economic și în ce condiții? Că dacă nu este și Statul și privații nu-și asumă investițiile, atunci are foarte puțin sens să vii cu restricții stupide îndemnând oamenii spre ceva ce decizi că oricum nu merită făcut (implicit, Statul Român a luat deja decizia de-a nu face nimic semnificativ fără a-ntreba pe nimeni).

De altfel, nu am lansat întâmplător invitația de-a merge cu bicicleta pe tren. Trenul e o aventură. Bicicleta e o aventură. Bicicleta pe tren este o a treia aventură complet separată de celelalte două aventuri.

Nu aș vrea să le stric plăcerea aflării pe pieile dânșilor (sintetice, desigur), o să punctez doar că bicicleta pe tren e una din acele chestii pentru care administrația plătită din bani publici are o ură intensă și perpetuă: un om cu bicicleta pe trenurile statului este sub o șatră de țigani fără bilet care umblă cu zeci de saci plini după ei înșirați"

Aproape orice drum cu bicicleta pe tren înseamnă negocieri, uneori aprinse, urmate apoi de-o egală inventivitate-n depozitarea ei. Menționez sumar câteva soluții folosite cu succes:

- demontarea roții din față, procedeu prin care la ultimul respectiv primul vagon pot fi stocate două, funcție de vagon;
- dacă există vagon cușetă, atunci poate fi stocată între vagoane, deoarece comunicația este oricum blocată;
- în toalete;
- suspendată deasupra scaunelor pe locul dedicat bagajelor;
- claie peste grămadă în spații deschise.

Astea erau condițiile-n 2010, astea sunt și-acum, verificate an de an. Taxele și impozitele mărite n-au rezolvat nimic. Se plimbă niște rame și vagoane noi pe la televizor și cam atât.

IV

Mai e unul ca el, apropo, supranumit și Flashurile de Sub Tâmpa sau Vuvuzela din Carpați (sic!): mereu are treabă cu mașina-n București și motive meșteșugite despre cum bucureștenii ar putea sa renunțe la mașini că știe el sigur că nu toți au nevoie tot timpul. Desigur, are mereu și motive întemeiate pentru care el însuși nu ia trenul, chit că beneficiază de una din singurele 3 linii decent functionale din țară.

Altul pe alt blog comenta că-l deranjează bicicliștii care merg pe șosea că merg încet și încurcă traficul, dar are idei pertinente și vizavi de cât e de bine că se taxează poluarea și proprietatea personală sau ceva (pare clujean, deci aveți milă de dânsul).

În plus, pe V.B. și pe toți ceilalți amintiți îi ung la suflet locurile de parcare cu plată: ce șoc, nu mă așteptam! Traducerea liberă ar fi: e bine că, deși plătim taxe și impozite pentru spații și servicii publice, pentru a beneficia de ele avem nevoie de plată suplimentară. Nici măcar rușii nu pot ataca așa o logică beton.

Oricum ai da-o, este o aberație și nu e singura: dacă vrei să-ți amenajezi un locșor la blocul tău și sectoristul a visat urât în seara aia, ai cam pus-o, dar sigur că e răspunderea ta să dai zăpada din jurul blocului, sigur că plătești taxe pe locuință. Argumentul - șubred - bănuiesc că ar fi, vai, trebuie să fim toți la fel pentru că din seria codurilor de urbanism și pentru că je ne sais quoi urbanistic. A, vrei calitatea vieții pe banii tăi, jet de-aici pleb ignar, poate ai niște taxe de plătit și eu te rețin.

Revenind, evident că trebuie să existe locuri de parcare fără plată din simplul motiv că plătim deja pentru ele. Personal mi-am luat unul plătit că am vrut să am locul meu, sunt mai teritorial, ce să-i faci, deci teoretic nu ar trebui să-mi pese numai că asta nu-i singura realitate: mai sunt oameni ce vin cu treabă, oameni ce nu-și permit să dea banii și pe asta etc. Dacă o duc pe nevastă-mea la spital trebuie fie să dau șpagă la portar, fie să plătesc loc de parcare doar pentru burghezia de-a avea probleme de sănătate. Așa când n-ai de lucru și ești încă viu.

Să vii să aplauzi ca foca "da, să-i ardă la bani" e o idee bună doar până cazi de pe troțkinetă, îți rupi gâtul și vezi un pic din realitatea din jur, anume că, rupt în cur de taxe, n-ai primit de banii tăi decât o banană stricată din blugii comenduirii. Ce faci în acel moment, când vezi c-ai căzut de prost?

Păi partea mai dificilă este să-nțelegi conceptul de smerenie, să pleci fruntea și măcar să taci dacă n-ai nimic bun de zis. Partea ușoară e să devii apologet și mai înrăit al sistemului care ți-a tras-o. De aia e plin de sicofanți din ăștia ce spurcă văzduhul cu respirația lor în așa hal încât țeava de eșapament a unui diezelar Euro 2 pare briză de munte.

Nimeni, dom'le, nu vrea să respire aerul ăla, la fel cum nimeni nu vrea să moară de foame și nimeni nu vrea să-și vază gura-nchisă după ce-a fost dijmuit de mai bine de jumătate din câștigul muncii lui sub cuvânt că, domnule, este Criză Climatică, Criză de Securitate, Criză Sanitară, nu contează ce, criză să fie și nouă să ne dați taxe mari și puteri depline să vă salvăm. Și promitem solemn că TVA-ul e mărit doar până la anul! Asta s-o crează numai cine trebuie și cine n-are-ncotro!

Problema e: chiar dacă ar fi Criză Climatică, chiar dacă ar fi din motivele prezentate de sursele oficiale, nu-i motiv bun (dacă ar exista vreodată așa ceva) pentru a-ncredința Statului și structurilor suprastatale puterea de viață și de moarte asupra oamenilor. Se cere taman invers: dă-le oamenilor puterea de-a-și optimiza singuri traiul de zi cu zi. Mai era unul cu opinii de-astea extremiste acum 2000 de ani și s-a trezit răstignit.

V

Remarcați, vă rog, că n-am zis nici măcar o secundă să vie Statul să facă infrastructură pentru biciclete sau altă formă de turism: nici pe drumurile dintre localități, nici în București, nici altminterea. Din toate demersurile făcute până acum, toate-au fost anapoda, e mai bine să nu se bage. Iar cine vrea să se dea cu bicla, oricum se dă cu bicla.

În București e pista aceea pe Splai, este OK, dar de capul ei e doar un jalon fără sens. În afara Bucureștiului există, culmea - în jurul Mizilului, niște piste însoțitoare DJ-urilor, sunt separate de partea carosabilă, dar fie sunt întrerupte de infrastructura mai nouă (gen autostrăzi), fie trec de pe o parte a drumului pe cealaltă, deci mai bine mergi direct pe drum decât să aștepți anapoda.

În schimb, au fost organizații private ce-au făcut treabă bună. Primii de care știu sunt cei ce-au construit traseele prin pădurile de lângă Sighișoara. Presupunând că încă-s în stare bună, sunt trasee corecte, cu cap și coadă, cu serpentine pentru îndulcirea declivității, acoperite cu pietriș tasat și dotate cu puncte de odihnă.

Mai recent ar fi exemplul Via Transilvanica. Nimic nu împiedica Statul să facă ce-a făcut entitatea particulară Tășuleasa Social: un traseu marcat (pe alocuri reamenajat) din Nord-Est spre Sud-Vest. Cu toate astea, tot ce s-a putut din partea administrației a fost un set extensiv de taxe și interdicții. Ba mai rău: multe trasee de drumeție ce-au fost cândva omologate, acum au dispărut din teren. Ținând cont că potecile marcate sunt în general pe vechit rute pastorale, performanța e chiar mai dezolantă.

Iar discuția cu pistele și traseele de bicicletă nu este de ieri, de azi: în 2010 se vorbea cu același aplomb și literalmente nicio administrație (nici locală, nici națională) nu a făcut absolut nimic relevant în legătură cu nimic, nici măcar Mucuș Ordan, chit că demersurile acestea au nevoie de investiții minime pentru a fi utile.

E la fel de adevărat că tot ce trebuie să facă Statul cu adevărat este nu să dea, ci să ia mai puțin și să nu se puie de-a curmezișul. Omul face restul din prisosul său și fiecare face câte ceva, nu toți același lucru. Dar asta-i cam greu pentru comuniști ca body-engineer-ul nostru, o specie aparte de om cu harul unic de-a strica absolut orice activitate frumoasă menită a ne-ndulci puținele zile lăsate de Bunul Dumnezeu pe-acest pământ.