Eu aş considera capitalismul ca modelul economic al unei filosofii: liberalismul.
În Evul Mediu, bogăţia lumii era văzută ca o plăcintă, nu foarte mare şi clar delimitată – astfel încât o felie mai mare a cuiva se contrabalansa obligatoriu cu felia mai mică a altcuiva. Era o situaţie firească, larg acceptată şi, în general, de necontestat…
Eu aş considera capitalismul ca modelul economic al unei filosofii: liberalismul.
În Evul Mediu, bogăţia lumii era văzută ca o plăcintă, nu foarte mare şi clar delimitată – astfel încât o felie mai mare a cuiva se contrabalansa obligatoriu cu felia mai mică a altcuiva. Era o situaţie firească, larg acceptată şi, în general, de necontestat. Asta a permis formarea şi extinderea imperiilor, cu armate uriaşe de soldaţi ori muncitori trăind la limita subzistenţei – care doar rareori se răzvrăteau împotriva celor care îi conduceau, nefiresc de bogaţi prin comparaţie.
Liberalismul susţine, însă, că fiecare individ este îndreptăţit la o felie cât mai mare – şi, pentru asta, plăcinta poate şi trebuie să crească tot mai mult, pentru a ajunge la fiecare. De aici imperativul creşterii economice neîntrerupte.
Prin urmare, liberalismul a intrat în conflict şi, inevitabil, în coliziune cu imperialismul – rezultând baia de sânge a Primului Război Mondial. Marile puteri credeau că e mai uşor să cucereşti cu forţa o parte cât mai mare a globului, decât să uneşti mapamondul prin intermediul comerţului liber şi paşnic. Măcelul fără precedent a arătat însă omenirii preţul îngrozitor al imperialismului – şi liberalismul a supravieţuit momentului Franz Ferdinand (declanşatorul formal al conflictului).
A urmat momentul Hitler, în anii ’30-’40, când fascismul a părut o vreme irezistibil, prin aspiraţia sa la condiţia superioară a omului: supra-omul (Der Übermensch).
Victoria în faţa acestei ameninţări nu a făcut decât să o anunţe pe următoarea. În perioada Che Guevara, între anii 1950 şi 1970, părea că liberalismul era pe ducă şi viitorul aparţinea comunismului. Comunismul este de acord că plăcinta poate şi trebuie să fie tot mai mare, dar susţine că toţi indivizii trebuie să primească felii la fel de mari (sau la fel de mici, depinde din ce unghi priveşti lucrurile).
În cele din urmă, comunismul a fost cel care s-a prăbuşit. Supermarketul s-a dovedit a fi mult mai puternic decât gulagul. Povestea liberală s-a dovedit a fi mult mai maleabilă şi mai dinamică decât oricare dintre rivalele sale, având câştig de cauză în faţa imperialismului, a fascismului şi a comunismului, întrucât a adoptat unele dintre cele mai bune idei şi practici ale acestora. În special, povestea liberală a învăţat de la comunism să lărgească cercul empatiei şi să preţuiască nu numai libertatea, ci şi egalitatea.
Acestea fiind spuse, cred că e limpede pentru toată lumea: capitalismul nu e perfect (şi, prin extensie, nici liberalismul). Însă este, de departe, răul cel mai mic – la care putem aspira în momentul de faţă, cel puţin. Dar poate să devină de neînţeles pentru un popor încă marcat de tarele comunismului, un popor care, în cea mai mare parte a ultimilor 33 de ani, n-a făcut decât să pună alte pălării (democraţie, capitalism) aceleiaşi Mării comuniste.
Eu aş considera capitalismul ca modelul economic al unei filosofii: liberalismul.
În Evul Mediu, bogăţia lumii era văzută ca o plăcintă, nu foarte mare şi clar delimitată – astfel încât o felie mai mare a cuiva se contrabalansa obligatoriu cu felia mai mică a altcuiva. Era o situaţie firească, larg acceptată şi, în general, de necontestat. Asta a permis formarea şi extinderea imperiilor, cu armate uriaşe de soldaţi ori muncitori trăind la limita subzistenţei – care doar rareori se răzvrăteau împotriva celor care îi conduceau, nefiresc de bogaţi prin comparaţie.
Liberalismul susţine, însă, că fiecare individ este îndreptăţit la o felie cât mai mare – şi, pentru asta, plăcinta poate şi trebuie să crească tot mai mult, pentru a ajunge la fiecare. De aici imperativul creşterii economice neîntrerupte.
Prin urmare, liberalismul a intrat în conflict şi, inevitabil, în coliziune cu imperialismul – rezultând baia de sânge a Primului Război Mondial. Marile puteri credeau că e mai uşor să cucereşti cu forţa o parte cât mai mare a globului, decât să uneşti mapamondul prin intermediul comerţului liber şi paşnic. Măcelul fără precedent a arătat însă omenirii preţul îngrozitor al imperialismului – şi liberalismul a supravieţuit momentului Franz Ferdinand (declanşatorul formal al conflictului).
A urmat momentul Hitler, în anii ’30-’40, când fascismul a părut o vreme irezistibil, prin aspiraţia sa la condiţia superioară a omului: supra-omul (Der Übermensch).
Victoria în faţa acestei ameninţări nu a făcut decât să o anunţe pe următoarea. În perioada Che Guevara, între anii 1950 şi 1970, părea că liberalismul era pe ducă şi viitorul aparţinea comunismului. Comunismul este de acord că plăcinta poate şi trebuie să fie tot mai mare, dar susţine că toţi indivizii trebuie să primească felii la fel de mari (sau la fel de mici, depinde din ce unghi priveşti lucrurile).
În cele din urmă, comunismul a fost cel care s-a prăbuşit. Supermarketul s-a dovedit a fi mult mai puternic decât gulagul. Povestea liberală s-a dovedit a fi mult mai maleabilă şi mai dinamică decât oricare dintre rivalele sale, având câştig de cauză în faţa imperialismului, a fascismului şi a comunismului, întrucât a adoptat unele dintre cele mai bune idei şi practici ale acestora. În special, povestea liberală a învăţat de la comunism să lărgească cercul empatiei şi să preţuiască nu numai libertatea, ci şi egalitatea.
Acestea fiind spuse, cred că e limpede pentru toată lumea: capitalismul nu e perfect (şi, prin extensie, nici liberalismul). Însă este, de departe, răul cel mai mic – la care putem aspira în momentul de faţă, cel puţin. Dar poate să devină de neînţeles pentru un popor încă marcat de tarele comunismului, un popor care, în cea mai mare parte a ultimilor 33 de ani, n-a făcut decât să pună alte pălării (democraţie, capitalism) aceleiaşi Mării comuniste.
Da, cam asta e si parerea mea.