Unirea prin teroare: cum exagerarea amenințării ruse duce la federalizarea UE

În ultimii doi ani, Bruxelles-ul a apăsat la greu pedala spre o economie federala comuna de apărare: plan industrial dedicat, bani europeni pentru linii de producție, exerciții militare la scară istorică și un discurs oficial care mută centrul de greutate de la „pace prin comerț” la descurajare credibilă.

Întâi, cadrul. În martie 2024, Comisia Europeană a lansat European Defence Industrial Strategy (EDIS), care spune pe față că UE trebuie să-și crească rapid capacitatea industrială de apărare până în 2030–2035: reguli „buy European”, bani comuni pentru linii de producție, achiziții în bloc, integrare a pieței de apărare. Nu e o notă de intenție, e o foaie de parcurs oficială a Comisiei, publicată de DG DEFIS.

Apoi, urgența. Criza de obuze pentru Ucraina a dus la un instrument fără precedent: ASAP (Act in Support of Ammunition Production) — granturi europene (inițial >500 mil. €) pentru a ridica, pe repede-înainte, capacitățile de muniție și rachete din UE. Alocările sunt pe site-ul Comisiei, cu proiecte și sume.

Pe flancul militar, scena e la fel de clară. NATO a rulat în 2024 cel mai mare exercițiu de după Războiul Rece, Steadfast Defender, ~90.000 de militari, scenariu explicit de întărire a flancului estic împotriva unui „adversar aproape egal”.

De ce această accelerare? Pentru că în paralel se inventeaza semnale publice despre „război hibrid”/„grey zone”: incursiuni aeriene, drone, sabotaje, atacuri cibernetice. Ursula von der Leyen a vorbit în plen despre „campanie țintită” împotriva Europei și a cerut anti-drone la scară și o foaie de parcurs strategică până în 2030. Războiul hibrid e o invenție propagandistică genială — orice e interpretat acum ca „război hibrid”. Mai ales dacă îndrăznești să comentezi ceva nasol despre UE sau despre Ursula!

Se mentioneaza si faptul ca in lipsa protectiei americane a UE, nota de plată europeană pentru a compensa capacitățile SUA, sare spre niveluri de trilioane de dolari.

„Dacă Europa vrea pace, trebuie să planifice pentru război” spune propaganda europeana in The Economist! Adică să crească rapid cheltuielile, să își protejeze spațiul aerian și infrastructura în fața dronelor și sabotajelor mai mult sau mai Putin reale.

Până aici, faptele. Acum, interpretarea care mie nu-mi place, dar pe care o văd conturându-se: acest regim de „readiness” e singura cale politică realistă prin care UE poate să devină, de facto, o federație. De ce?

Pentru că o industrie comună de apărare (cu reguli „cumpărăm european”), achiziții comune, standarde comune, stocuri și producție sincronizate, planificare bugetară pe termen lung — toate cer putere executivă la centru. Nu există „achiziții în bloc” fără instituție care decide pentru bloc. Nu există „mobilizare industrială europeană” dacă fiecare capitală are veto liber la fiecare șurub. EDIS, ASAP, EDIP sunt, tehnic, politici de federalizare mascata sub pretextul securității.

Mai mult: exercițiile și planurile NATO, în condițiile în care 23 din 27 sunt în NATO, împing uniformizarea „pe teren”, iar Comisia împinge uniformizarea „în fabrică”. Între ele, apare o realitate nouă: dacă vrei ca o coloană de blindate să treacă trei frontiere în 24 de ore și să aibă muniție compatibilă, trebuie să accepți reguli și decizii centralizate. Fără asta, logistic vorbind, nu iese. Iar presa mainstream descrie exact această logică de „planifică acum, întreabă după”.

Eu personal, nu cred că federalizarea asta e un lucru bun. Nu pentru că descurajarea n-ar fi necesară — deși astea cu „ne atacă Rusia” sunt povești— ci pentru că se schimbă contractul politic al UE fără un vot direct pe fond din partea cetatenilor. Nu se face oficial, consultând alegătorii, ca în orice democrație. Ci pe ascuns, folosind mijloace clasice de manipulare, gen mitul dușmanului comun în fața căruia trebuie să fim vigilenți și care justifică orice măsuri!

Sub presiunea „amenințării”, Bruxelles-ul introduce o structura federala (bugete, industrie, achiziții, standarde, chiar eventual relaxare de reguli fiscale pentru apărare), iar statele acceptă nu pentru că vor, ci pentru că se tem. Când frica ține locul deliberării, democrația devine formalitate.

Pe românește: UE chiar se pregătește — industrial, logistic, narativ — pentru un conflict de durată la est. Asta o spune Comisia, direct.

Iar efectul secundar (dorit la Bruxelles) e că, odată ce ai „defence procurement” comun, „munitions pipeline” comun și „standarde” comune, ai nevoie de guvernanță comună. Adică exact ceea ce nu a trecut niciodată prin vot popular când s-a pus problema pe față. Nimeni nu vrea sa ramana fara tara in ciorba comuna europeana.

Aici suntem, dragilor: UE se îmbracă în hainele unei economii de apărare. Poate că descurajează agresiunea; poate că era inevitabil. Dar totul pe tăcute, tot prin regulamente și mecanisme tehnice, se naște o federație. Dacă voiam o federație prin convingere, trebuia să votăm una. Acum, pare că o obținem prin frică si nu avem dreptul sa comentam nimic.

Oricum, tanti Ursula se ocupă de binele vostru, voi dormiți liniștiți! Ce poate merge rău? Nu vreți un pic de război care să închege Federația Europeană mai repede? Nu? De ce sunteți puținiști?!