Gelu Duminică: de profesie victimă, cu beneficii

Există oameni care și-au făcut o profesie din promovarea permanentă a urii, discriminării și rasismului. Paradoxal, aceiași oameni pretind că luptă împotriva urii. În realitate însă, foarte mulți dintre ei depind complet de existența conflictului social. Dacă tensiunea dispare, dacă oamenii încetează să mai fie împărțiți în victime și agresori, relevanța lor publică se evaporă aproape instant. Ca si fondurile.

Fenomenul există peste tot în lume. În America ai avut mișcări precum Black Lives Matter, în Europa există sute de ONG-uri și activiști care găsesc discriminare în absolut orice, iar în România unul dintre cele mai cunoscute exemple este Gelu Duminică, de profesie victima si țigan.

Pentru cei care nu știu cine este, Gelu Duminică este sociolog, activist și asistent universitar, devenit una dintre principalele voci publice atunci când vine vorba despre rasism și relația dintre români și țigani. A intrat la Sociologie pe locurile rezervate țiganilor după ce picase anterior, a ajuns asistent universitar, doctor în sociologie și, bineînțeles, are și ONG. Nimic ilegal sau anormal până aici. Problema este alta: Gelu și-a construit întreaga imagine publică pe ideea că românii sunt permanent vinovați și că țiganii sunt permanent victimele lor inocente.

De ani întregi vede rasism peste tot, găsește discriminare peste tot și transformă orice conflict social într-o dovadă că România este aproape o societate opresivă pentru romi. Și, aparent, modelul funcționează foarte bine financiar. Chiar el declara că are o casă de peste 311 de metri pătrați în București, ceea ce ridică inevitabil niște întrebări legitime despre cum ajunge un activist și asistent universitar să trăiască atât de bine din discursul ăsta permanent despre marginalizare și suferință. Si cum e marginalizat ca si țigan.

Despre bani, finanțări, proiecte și rezultate concrete se va ocupa Patria Prima.. Pe mine mă interesează altceva: modul în care astfel de oameni contribuie direct la amplificarea tensiunilor dintre români și țigani, doar ca sa faca un ban.

Recent, Poliția Română a distribuit o reclamă bazată pe amintirile lui din copilărie, în care copiii români sunt prezentați aproape ca niște mici monștri intoleranți care traumatizează un copil rom nevinovat. Aceasta reclama este rezultatul unei minti bolnave, ceea ce face si mai grava popularizarea sa de catre Politia Romana.

Problema este că foarte mulți dintre noi, care am crescut în anii ’90 în cartiere cu țigani, ne amintim o realitate mult mai complicată și mult mai puțin convenabilă pentru narativul oficial de victima al lui Gelu.

Eu am copilărit în Colentina, într-o perioadă în care zona era plină de țigani. Și îmi aduc aminte foarte clar cine venea să-ți ceară pachetul, cine te întreba dacă ai bani sau țigări și cine îi explica unei diriginte tinere, la primul ei job, ce i-ar face și în ce poziții.

Îmi aduc aminte și cum profesorii mergeau pe acasă după țiganii care nu veneau la școală, ca să-i aducă forțat să ia un 5 și să fie trecuți clasa, pentru că exista presiune politică să nu existe abandon școlar în statistici. Asa treceau clasa.

Asta era realitatea acelor ani. Una complicată, urâtă pe alocuri și imposibil de redus la formula simplistă „români răi versus țigani victime”. Era nitel invers pentru ca țiganii erau uniti, asta am admirat mereu la ei. Romanii nu prea.

Și aici apare problema majoră cu activiști precum Gelu Duminică. Ei nu discută aproape niciodată despre partea incomodă. Nu discută despre abandonul școlar uriaș din anumite comunități, despre căsătoriile extrem de timpurii, despre criminalitate, despre refuzul educației sau despre faptul că multe dintre probleme sunt perpetuate chiar din interiorul acelor comunități. Nu. Toată discuția este redusă obsesiv la ideea că vina aparține majorității și că românii sunt, în esență, niște oameni intoleranți care trebuie permanent educați și certați.

A scos de la naftalina pana si mizeria asta, despre care bunicii mei imi povesteau cum ii speriau strabunicii. Deci orice sa dezgroape niste ura, sa arate ca e nasol.

După mai bine de 30 de ani de la Revoluție, discursul ăsta începe să devină ridicol. România s-a schimbat enorm. Astăzi lucrează aici indieni, pakistanezi, chinezi și oameni din toate colțurile lumii. Nimeni nu mai oprește pe cineva să muncească, să învețe sau să facă bani doar pentru că este țigan. Dar activiștii de tipul ăsta nu pot accepta ideea că lucrurile sunt mai nuanțate, pentru că întreaga lor relevanță publică depinde de existența permanentă a conflictului rasial.

Dacă mâine ar dispărea complet rasismul, oameni ca Gelu Duminică ar rămâne fără obiectul muncii. Nimeni nu l-ar mai chema la televiziuni, nimeni nu l-ar mai întreba despre discriminare și nimeni nu i-ar mai finanța proiectele. Exact cum îl chemi pe Arafat când e o epidemie sau pe un corespondent de război când explodează un conflict, pe Gelu Duminică îl chemi când trebuie să ți se explice cât de rasistă este România. Ca intotdeauna o sa zica ca e oribil.

Problema este că oamenii de tipul ăsta nu reduc tensiunile dintre români și țigani. Le întrețin. Le amplifică. Pentru că fiecare conflict, fiecare incident și fiecare poveste trebuie reinterpretate permanent într-o cheie ideologică în care există victime absolute țiganesti și romanii sunt nasoi

Și aici apare partea cea mai toxică: faptul că nimeni nu are voie să comenteze nimic fără să fie imediat etichetat drept rasist, extremist sau cine știe ce altă etichetă isterică folosită pentru a închide discuția înainte să înceapă. Si toti tac si il lasa pe nea Duminica sa-si faca linistit jocul.

Din fericire, perioada în care astfel de personaje publice erau complet intangibile începe să se termine. Dacă un om are voie să acuze constant societatea românească de rasism, atunci societatea are perfect dreptul să întrebe și cine este acel om, cum și-a construit influența, din ce bani trăiește, ce rezultate concrete are și cât de mult contribuie el însuși la tensiunile pe care pretinde că le combate. Patria Prima investigheaza aceste lucruri in prezent si va prezenta public concluziile.

Asta nu este rasism ci dreptul normal de a pune întrebări despre niște oameni care ani de zile au avut monopol aproape complet pe un anumit tip de discurs public. Epoca tacerii a luat sfarsit si puteti ajuta si voi ONG-ul nostru sa faca asta, donand aici