De ce am deschis o sticlă de șampanie când a murit iliescu

Ieri am văzut lume oripilată că m-am bucurat sincer de moartea lui Ion Iliescu. Că am deschis o sticlă de șampanie și am zis „să se învârtă în groapă până zic eu să se oprească”. Unii mi-au aruncat în față argumente creștinești, dar astea nu mă ating: sunt ateu. Problema e alta. Multă lume nu înțelege de ce unii dintre noi au o ură viscerală pentru acest individ. Și nu, nu e doar pentru că a ordonat represiunea de la Revoluție, mineriadele sau a girat crimele din anii '90.

Îl urâm pe Iliescu pentru ceea ce a reprezentat. Pentru sentimentul de stagnare, de lipsă de viitor, de disperare generalizată care a marcat România în perioada postcomunistă. Pentru frigul, sărăcia, inflația galopantă și haosul economic care ne-au definit copilăria și adolescența.

Îmi aduc aminte cum era să mergi la pâine și să nu știi dacă banii din buzunar mai ajung. De câteva ori m-am întors acasă să iau mai mulți bani pentru că prețul crescuse față de ziua precedentă. Țin minte anii '90: erau gri, apăsători, fără perspectivă. Ieșiserăm din comunism, dar trăiam într-o tranziție controlată tot de foștii comuniști. Știam că nu avem viitor.

Eram la liceu imediat după Revoluție. Se vorbea de democrație, dar realitatea era că părinții noștri trăiau cu frica pierderii locului de muncă, economia se prăbușea, șomajul era în floare. Mulți munceau la negru, fără drepturi. Alții au fost împinși spre pensie anticipată, o iluzie care s-a transformat rapid în coșmar financiar. Am crescut într-o Românie deprimată, eșuată, ținută la marginea Europei de un om care promitea „comunism cu față umană”.

Iliescu nu doar că ne-a ținut pe loc. A fost artizanul decăderii lente și sigure a țării. A privatizat prost, pe pile și interese, a distrus orice șansă reală la o economie funcțională. În loc de reformă, am primit jaful organizat. A creat FSN-ul, care a devenit PSD-ul, iar tot ce vedem azi – corupția, impostura, haosul politic – sunt urmașii direcți ai sistemului construit de el. Tot ce ne înconjoară azi, în materie de jigodii politice, e moștenirea lui Iliescu.

De-aia am deschis o sticlă de șampanie. Nu pentru că mă bucur de moartea unui om, ci pentru că, simbolic, s-a închis o rană. Iliescu n-a fost doar un politician. A fost o frână istorică. Un cancer ideologic. O garanție că nu ne vom vindeca niciodată.

Și nu, nu e ură oarbă. E o ură informată. E memoria a două decenii pierdute. E vocea generației care a crescut fără speranță sub domnia unui bătrân comunist reciclat în președinte democrat.

Așa că da – să se învârtă în groapă până zicem noi să se oprească.