Nu te mai tratezi? Fă activism!
A fost o vreme în care alienarea, delirul și nevoia de validare obsesivă își găseau expresia discretă în jurnalul personal, în scrisori netrimise sau, în cazuri grave, în cabinetele psihiatrice. Dar pe măsură ce tehnologia a evoluat, iar societatea a început să confunde exprimarea cu valoarea, a apărut o specie nouă de zgomot uman: activiștii compulsivi, oameni care confundă trauma personală cu politică publică, și care cred că microbul lor psihologic trebuie să devină lege pentru toată lumea.
Prapădul a început, cum altfel, cu intenții bune. Cine ar fi putut critica lupta pentru drepturi, egalitate, visuri și demnitate? Numai că, la un moment dat, în arenă n-au mai intrat doar luptătorii, ci și cei care își proiectau traumele, obsesiile și tulburările de personalitate sub steagul unor cauze nobile. Încet, dar sigur, spațiul public a fost deturnat de exhibiționiști morali, care nu mai luptă pentru soluții, ci pentru atenție.
În locul unei dezbateri raționale, bazate pe date și echilibru, am primit o cacofonie de impulsuri nevrotice ambalate în termeni ca „intersecționalitate”, „validare identitară” sau „suprimare sistemică”. Și dacă ai îndrăzneala să întrebi, să analizezi sau, Dumnezeule ferește, să nu fii de acord, ești imediat etichetat ca dușman, opresor, extremist, sau – varianta 2.0 – „rusofil, homofob,misogin”.
Internetul, care putea deveni o bibliotecă universală, a fost transformat într-un spital de zi al ego-urilor inflamate. Oameni cu traume nerezolvate, tulburări de atașament sau narcisism în stadiu avansat au găsit în activism o formă de terapie publică în care nu se tratează nimeni, dar se molipsesc toți. Problema nu mai e lumea. Problema e că fiecare se crede un Mesia în misiune, iar rețelele sociale le oferă nu miracolul, ci algoritmul.
Rezultatul? Politici construite pe vină, nu pe logică. Legi născute din anxietăți individuale, nu din realități demografice. O întreagă cultură care se teme de fapte, dar se închină la „experiențe personale”. Iar când cineva întreabă: „Nu cumva avem prea mulți bolnavi care au devenit doctori ai societății?”, răspunsul vine prompt: „Ești toxic”.
În acest peisaj, ce-ar mai putea spune oamenii lucizi? Nimic. Pentru că luciditatea a devenit ofensatoare, iar ironia – o crimă de gândire. Psihologia a fost înlocuită de manifest, știința de părere, iar tratamentul de indignare.
Așa a început prăpădul: în momentul în care nu i-am mai ascultat pe cei raționali, ci am aplaudat pe cei gălăgioși. În clipa în care nu i-am mai tratat pe cei cu probleme, ci i-am promovat în fruntea agendei publice.
Iar acum nu mai avem societate. Avem doar o permanenta criză de nervi în direct.
Steinhardt - "Acum ştiu, am aflat şi eu..."
“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!
Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...
Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne emişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.
Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment eînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."
"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.
Acum știu, am aflat și eu... "
Nicolae Steinhardt
am impresia ca aceasta specie de galagiosi "corecti politic", "empatici" cu tot felul de cauze (multe fabricate sau doar folosite), a pornit in forta la plandemie. atunci erai un iresponsabil ca nu porti masca si il imbolnavesti pe vaccinatul care poarta si masca.
parca atunci a fost deschis un baraj de tampiti, usor manipulabili emotional, pentru care ratiunea este un moft, chiar o jignire.