Pacea pe datorie: cum este ipotecată Ucraina după război

În tot discursul public despre „pace”, „reconstrucție” și „viitor european”, există o discuție mult mai puțin vizibilă, dar infinit mai importantă: cine plătește nota de plată a războiului din Ucraina și, mai ales, cine încasează activele după ce praful se așază. Dacă scoți emoția din ecuație și te uiți strict la mecanismele financiare puse pe masă în ultimii ani, imaginea care se conturează este una nasoala: Ucraina nu este reconstruită, ci restructurată. Iar restructurarea nu se face în interesul cetățeanului ucrainean, ci în interesul capitalului mare, occidental, cu Statele Unite în prim-plan.

După primele luni de război, când sprijinul occidental era prezentat ca un efort moral și strategic „atât timp cât va fi nevoie”, a devenit clar că banii publici nu pot acoperi sumele uriașe necesare reconstrucției. Estimările Băncii Mondiale vorbesc de peste 500 de miliarde de dolari, iar unele scenarii urcă spre 750 de miliarde. Este o sumă pe care nici SUA, nici UE nu o pot susține exclusiv din bugete publice fără costuri politice interne majore. Așa că soluția a fost căutată în altă parte: în capitalul privat.

Inițial, s-a încercat un model clasic de „blended finance”, promovat de BlackRock și alți jucători majori: statul preia riscurile, investitorii privați preiau profiturile. Guvernele și băncile multilaterale urmau să pună capitalul „de primă pierdere”, ca amortizor, pentru a face investițiile atractive pentru fonduri de pensii, asigurători și mari administratori de active. Doar că acest model se baza pe o condiție esențială: disponibilitatea continuă a guvernelor occidentale de a garanta pierderile. Când, spre final de 2024, Washingtonul a schimbat discursul și a trecut de la „sprijin necondiționat” la „ajutorul este o tranzacție”, întreaga construcție s-a prăbușit. Fără garanții publice, capitalul mare nu intră într-o zonă de război.

Aici apare mutarea decisivă din 2025: acordul bilateral dintre Statele Unite și Ucraina, cunoscut drept United States–Ukraine Reconstruction Investment Fund. Nu mai vorbim de granturi sau împrumuturi clasice, ci de un parteneriat în care Ucraina pune colateral real pe masă: resursele sale naturale viitoare. Concret, 50% din redevențele și taxele de licențiere ale noilor proiecte de exploatare a resurselor – litiu, titanium, grafit și alte minerale critice – sunt direcționate către un fond administrat în comun cu partea americană. Este o ipotecare a viitorului economic, nu o folosire a veniturilor curente.

Mecanismul este extrem de clar și, tocmai de aceea, cinic. Ajutorul militar american viitor este contabilizat drept aport de capital în acest fond. Fiecare livrare de armament devine, practic, equity. Pentru Washington, este o mutare contabilă elegantă: transformă un cost inevitabil într-un activ. Pentru Kiev, este prețul continuării sprijinului militar într-o administrație americană care nu mai acceptă ideea de „cadouri”. Ajutorul nu mai este solidaritate, este investiție.

Acordul include drepturi preferențiale de offtake pentru companiile americane. Cu alte cuvinte, dacă se deschide o mină nouă de litiu sau titanium, firmele americane au prioritate la achiziție. Ucraina devine astfel un furnizor captiv pentru industria SUA. Uniunea Europeană, care își construise strategii întregi pe accesul la resurse critice, se trezește scoasă din joc de un acord bilateral semnat peste capul ei. UE plătește politic și financiar, dar drepturile comerciale merg în altă parte. Aici ne-a adus politica inapta a nealesilor de la Bruxelles.

Problema nu se oprește aici. Veniturile din aceste resurse nu intră direct în bugetul național ucrainean, ci într-un fond administrat de un board comun, în afara controlului parlamentar clasic. Se creează un buget paralel, justificat prin nevoia de „predictibilitate pentru investitori”. În realitate, este o limitare severă a suveranității economice: resursele țării sunt gestionate în structuri în care decizia democratică locală este, în cel mai bun caz, secundară.

În paralel cu aceste acorduri „de sus”, pe teren are loc o vânătoare de active. Un exemplu relevant este vânzarea United Mining and Chemical Company, unul dintre marii producători de minereuri de titanium, pentru aproximativ 96 de milioane de dolari. Cumpărătorul nu a fost un gigant Vestic transparent, ci o structură corporativă opacă, cu legături regionale ambigue.

La fel se întâmplă în energie. Acordurile pe termen foarte lung cu furnizori occidentali transformă securitatea energetică a Ucrainei într-un contract de tip „vendor lock-in”, unde controlul tehnologic și operațional este extern. Ucraina supraviețuiește, dar depinde de altii.

Iar în agricultură, tabloul este poate cel mai brutal. Ucraina deține unele dintre cele mai fertile soluri din lume. Legal, terenul agricol nu poate fi cumpărat direct de străini, dar controlul se obține prin alte mijloace: achiziția de companii locale, leasinguri pe zeci de ani, cumpărarea datoriilor. Fermierii mici, loviți de costuri uriașe, dobânzi de 20% și riscuri imposibil de asigurat, ies din joc. Cine rămâne? Marile holdinguri, finanțate de instituții occidentale, salvate cu bani publici și capabile să cumpere drepturile celor care falimentează. Agricultura se consolidează rapid în mâinile unor corporații legate direct de capitalul financiar occidental.

Privită în ansamblu, situația este simplă și incomodă. Rusia jefuiește prin forță și distrugere. Occidentul jefuiește prin contracte, garanții și drepturi preferențiale. Metodele diferă, rezultatul converge. Ucraina primește securitate și reconstrucție, dar plătește cu viitorul său economic, cu resursele sale și cu capacitatea de a decide singură ce face cu ele. UE se alege cu praful de pe toba si bani bagati degeaba.

În acest context, întrebarea pe care nimeni nu vrea să o rostească devine inevitabilă: dacă prețul final este pierderea unei părți consistente din suveranitatea economică, nu ar fi fost mai ieftin un compromis teritorial mai devreme? Moral, răspunsul diferă de la om la om. Financiar, însă, logica este rece și implacabilă: cu cât războiul durează mai mult, cu atât condițiile impuse devin mai dure. Iar când ajungi să negociezi cu pistolul la tâmplă, nu mai negociezi, ci semnezi.

Daca cedau frumos teritoriile alea si gata, Ucraina avea o sansa. Acum nu mai are niciuna din pacate iar ce nu fac rusii fac americanii. Viitorul este unul tranzactional cum v-am tot zis pe aici.

Pacea nu va veni cu aplauze și reset. Va veni cu facturi, ipoteci și contracte pe zeci de ani. Iar din felul în care sunt scrise aceste contracte, un lucru este deja clar: Ucraina va supraviețui, dar nu va fi liberă economic. Va fi un activ. Impărțit între cei care au arme și cei care au capital.