Sfârșitul alianțelor comode și revenirea la interesul național

Mult timp am trăit cu impresia că lumea funcționează pe pilot automat. Că există niște alianțe „naturale”, niște prietenii între state care nu se discută și niște reguli care se aplică indiferent de context. Ordinea globală părea stabilă, predictibilă și, mai ales, garantată de alții. Doar că realitatea ultimilor ani arată că această percepție a fost mai degrabă o comoditate intelectuală decât o analiză lucidă.

Alianțele nu sunt legi ale fizicii. Sunt construcții politice, create într-un anumit moment istoric, pentru a rezolva niște probleme concrete. Iar când problemele se schimbă, alianțele fie se adaptează, fie devin surse de tensiune. Exact asta vedem astăzi.

După Războiul Rece, Occidentul a intrat într-o perioadă de autosuficiență strategică. A existat convingerea că modelul liberal-democratic a câștigat definitiv și că restul lumii va urma, mai devreme sau mai târziu, același traseu. În acest context, alianțele nu mai erau percepute ca instrumente de putere, ci ca expresii ale unei superiorități morale. Iar când te crezi moral superior, ajungi inevitabil să ignori costurile.

Problema este că lumea nu a rămas pe loc. State care în anii ’90 erau slabe, fragmentate sau dependente au început să acumuleze capital, tehnologie, influență. Altele, dimpotrivă, au început să simtă presiuni interne: stagnare economică, polarizare socială, oboseală față de angajamente externe costisitoare. În acest context, vechile formule de cooperare au început să scârțâie.

Un element esențial, adesea ignorat, este uzura internă a alianțelor mari. O construcție politică formată din zeci de state nu poate funcționa pe termen lung fără fricțiuni. Interesele economice diferă, percepțiile asupra riscului diferă, iar prioritățile electorale sunt complet divergente. Când un stat vede o amenințare existențială, altul vede doar o problemă externă costisitoare. Iar când costurile devin vizibile, solidaritatea abstractă începe să se erodeze.

În paralel, a apărut o schimbare de mentalitate la nivelul marilor puteri. Rolul de „garant global” nu mai este perceput ca un titlu onorific, ci ca o povară. Menținerea ordinii internaționale presupune cheltuieli militare, riscuri politice, pierderi economice și, mai ales, responsabilitatea de a interveni în conflicte care nu aduc beneficii directe. Într-o lume în care competiția economică se intensifică, aceste costuri devin din ce în ce mai greu de justificat în fața propriului electorat.

De aici apare o tendință clară: redefinirea interesului național. Nu într-un sens izolaționist simplist, ci într-un sens mult mai pragmatic. Statele încep să-și pună întrebări pe care le-au evitat mult timp: ce câștigăm concret din acest angajament? cât ne costă? și cine suportă riscurile?

Această schimbare produce un disconfort major, mai ales pentru actorii mai mici, care s-au obișnuit să se bazeze pe garanții externe. Pentru ei, retragerea parțială a marilor puteri nu înseamnă o ajustare strategică, ci o criză de securitate. Dar realitatea dură este că nicio putere nu oferă protecție nelimitată fără un calcul clar al beneficiilor.

Ironia situației este că această abordare, astăzi criticată ca fiind „cinică” sau „imorală”, a fost mult timp promovată exact de cei care acum se declară șocați de ea. Discursul anti-intervenționist, scepticismul față de rolul de „polițist al lumii” și critica războaielor purtate din motive ideologice au fost teme recurente timp de decenii. Acum, când ele se transformă în politică oficială, reacția este una de panică.

Nu asistăm la prăbușirea ordinii globale, ci la o renegociere brutală a ei. Ideologia pierde teren în fața interesului, iar loialitatea este înlocuită de contracte temporare. Alianțele nu dispar, dar devin condiționate, limitate și revizuite constant.

Pentru statele care înțeleg această dinamică, perioada actuală este una de adaptare dificilă, dar necesară. Pentru cele care continuă să creadă în garanții absolute și solidarități automate, riscul este să rămână blocate într-o realitate care nu mai există.

În fond, lecția este una veche, dar frecvent ignorată: în politică internațională nu există prietenii permanente, ci doar interese permanente. Diferența este că astăzi această regulă nu mai este mascată de discursuri generoase. Este spusă direct, asumat și, uneori, fără menajamente. Iar cine refuză să o accepte nu face decât să se amăgească singur.

Din păcate, Uniunea Europeană pare astăzi absolut depășită de evenimente. O construcție care a ales să funcționeze aproape exclusiv prin reglementări, proceduri și birocrație se mișcă mult prea lent într-o epocă a deciziilor rapide și a repoziționărilor strategice brutale.

Europa nu mai are o siguranță militară reală, pentru că s-a bazat constant pe Statele Unite, reducându-și cheltuielile de apărare timp de decenii, iar apoi a ajuns să trimită Ucrainei exact echipamentele pe care nu le mai producea.

Între timp, America a început să impună tarife comerciale, iar situația devine aproape absurdă dacă ne gândim că, în ipoteza în care SUA ar întrerupe livrările de gaz către Europa, consecințele economice ar fi extrem de grave.

În acest context, nu pare deloc o idee inspirată faptul că Uniunea Europeană a anunțat chiar ieri că va bloca semnarea tratatului comercial cu Statele Unite. Într-o epocă a repoziționărilor dure și a interesului național asumat fără menajamente, Europa riscă să rămână blocată într-un model care nu mai funcționează. Iar dacă această rigiditate persistă, există șanse mari ca Uniunea Europeană să se afle, din păcate, de partea greșită a istoriei.